Lucruri pe care aș fi vrut să le știu despre bunicul (I)

Îmi amintesc de bunicul în ultimii ani stând întins în patul vechi din odaie, lângă plita ce servea pe post de aragaz și sobă. Avea ochii deschiși și încerca în zadar să-mi spună ceva, ceva ce aproape niciodată nu reușeam să înțeleg. Bucuria pe care o aveam când eram copil și intram în casa bunicilor s-a transformat pe parcurs în durerea vederii bunicului pe acel pat ce avea să-i devină patul morții. Intram și stăteam un timp în tăcere lângă el. Acum acel timp îmi pare a fi fost prea puțin...

E un final prea trist pentru o viață la fel de tristă, o viață ce putea fi altfel: mai lungă și mai bună. Mi-as dori ca eutanasia asistată și voluntară a oamenilor să se legalizeze și în România. Aș vota și aș susține-o. Când aflii că ai o boală ca Parkinson, Alzheimer, Huntington sau oricare din acele boli ce te transformă din om în neom, pentru ce să mai trăiești să ajungi în stadiul final? De ce oamenii care te iubesc să te vadă la nivelul cel mai de jos pe care îl poate atinge o ființă umană, nebunia? Mulți știu despre Parkinson că este doar un simplu tremor al articulațiilor. Lucrurl acesta e total greșit, boala având implicații atât pe nivel fizic, psihic, cât și emoțional. Care-i rostul, când ți se ia propria personalitate, să mai trăiești, lăsând în uma ta doar o umbă vagă a ceea ce ai fost odată?

Nu suntem niciodată ceea ce credem

Cel puțin o dată pe zi mă trezesc dorindu-mi să fiu mai puțin. Mai puțin influențabilă, mai puțin sensibilă, mai puțin o aiurită.

Totul ar fi mult mai bine. Dacă legătura dintre ce am și ce îmi doresc s-ar închide, lucrurile ar fi mult mai simple pentru prima dată în ani de zile. Și aș putea să inhalez fără să mă gândesc care ar fi consecințele peste cinci minute. Poți doar să-ți imaginezi ce îmi trece de fapt prin minte, iar gândul ăsta mă bântuie de luni întregi.

Fata care am fost, se evaporă încet...

Am ținut toată durerea pe vârful limbii, ca un secret ce stă să fie dezvăluit. Încă îmi e frică să spun ce s-a întâmplat cu voce tare, dar chiar și așa nu se diluează impactul pe care l-a avut în interiorul meu. Închideam ochii în toate aceste zile și îmi doream să pretind că nimic nu e adevărat.
Iar într-una din aceste dimineți, pentru prima dată, chiar m-am trezit cu mai puțin....

Prince Charming

Trebuie sa încetezi să faci asta.

Să fac ce?

Să scrii despre mine.

De ce?

Pentru că... mă sperie. Nu eu sunt tipul ăsta despre care scrii. Nu sunt vreun fel de Prince Charming sau o mare de bunătate, sau orice zici tu că vezi în ochii mei.

Serios?

Da. Chiar trebuie să mai lucrezi la percepția ta despre oameni pentru că greșești. E ca și cum nu m-ai cunoaște deloc.

Și de ce nu mă corectezi, iar eu o să scriu despre tine așa cum dorești.

Ok... În primul rând sunt o persoană supărăcioasă. 

Dementa lucrare a unei boli

L-am visat azi. Era sănătos și mă ținea în poala lui, exact ca atunci când eram mică și o certa pe bunica atunci când mă mai altoia... copil neastâmpărat ce eram!
Probabil sunt o nepoată rea, căci uneori uit. Uit de ei și îmi amintesc doar în zilele triste, ca asta, atunci când un vis îmi zdruncină liniștea. Mă uit la toți oamenii ăștia mărginiți, care nu văd mai departe de lungul nasului, care se gândesc doar la bani și politică și încerc să nu îi judec. Dar tot ce îmi trece prin minte este faptul că nu își merită fericirea; că mi-aș dori să le-o smulg și să le-o ofer oamenilor pe care îi iubesc. Mi-aș dori să îi dăruiesc bunicului un pic din viața lor plină de de toate pe care poate că a așteptat-o întoteauna. Acum nu mai așteaptă nimic... decât moartea.

Am citit undeva că viața e un deal pe care îl urci și apoi îl cobori. În prima parte tot ce îți dorești este să ajungi în vârf. Acolo găsești fericirea, punctul culminant, apogeul vieții. Atunci te simți împlinit. Apoi, după un timp, când extazul se mai domolește, începi să vezi ce e înaintea ta: o imensă coborâre la finalul căreia te așteaptă moartea. Și toată lumea știe că urcușul e întoteauna mai greu decât coborârea, care trece într-o clipă.

Miercurea fără cuvinte - Osprey Falls

Carmen

Niciodată nu mi-am dorit mai mult

Fericire.
O mie de inele în jurul corpului meu strânse precum brațele tale pe talia mea.
...
Dar suficient de largi încât să respir aerul rece de munte.

M-am surprins uitându-mă la mâinile tale, analizându-ți venele ca niște autostrăzi pornind de la umeri și continuând pe brațe.

Nu te-am vrut înăuntrul sufletului meu. Nu mi-am dorit niciodată ca acel fragment din inima ta să se înnoade cu o parte din inima mea.
O bucățică din sufletul tău de argint s-a contopit cu al meu.

Voiam doar o mână să țin, buze să sărut, un zâmbet, o melodie să ascult și poate un trandafir. Atât.

Nu pot să-ți promit nimic

Aăcut o greșeală când am spus că te-aș putea iubi pentru totdeauna. Acum știu că singurul lucru pe care l-aș putea știi cu certitudine este că nu există nimic sigur. Ne putem trezi într-o dimineață și să simțim cu totul altceva. Ne putem trezi mâine și să fim cu totul alte persoane. Chiar asta e partea cea mai interesantă. Dar în același timp este și partea care mă face să adorm foarte greu seara

Astăzi inima mea bătea atât de repede. Aproape fiecare pulsație îmi dădea un sentiment de teroare și nici măcar nu-mi mai puteam da seama dacă ceea ce simt are vreun sens. Poate singurul lucru pe care l-am realizat azi este cât de mult mă doare atunci când tu te gândești doar la tine. Îmi pare rău că am ajuns așa. Îmi pare rău că ai ajuns așa. Dar te asigur că nu voi mai permite ca asta să se mai repete.

Când sunt obosită, tind să îmi fie dor de partea ta bună într-un fel atât de copleșitor doar pentru că nu sunt suficient de puternică să mă ocup de partea ta rea întotdeauna. Știu că nu sunt nici eu o iubită prea bună, dar dacă e un lucru pe care îl înțeleg complet, acela e că dacă este scris să fim împreună, atunci o să fim. Însă trebuie să-ți spun că nu o să-mi sacrific fericirea pentru a trage de o relație care pur și simplu nu are niciun viitor.

Poate nu ar trebui să mă gândesc la asta, dar dacă nu va fi să fie, sper să te trezești într-o bună zi și să te întrebi unde sunt. Sper să te doară și pe tine așa cum m-a durut pe mine azi. Apoi totul să se liniștească și să mă uiți.

Și totuși... Încă mai am speranță.

Tăcerea din Yellowstone

Nu o să vă zic despre Yellowstone lucruri pe care le puteți afla cu ușurință pe internet. O să vă povestesc cum îl văd eu, cum mă simt să trăiesc aici pentru patru luni. Adevărul este că și în România luam de bune toate locurile spectaculare pe care le vizitam, ca și cum ar fi trebuit să fie acolo dintotdeauna și să rămână acolo pentru totdeauna. Dar am ajuns aici și mi-am dat seama că absolut to ce văd împrejurul meu, transformă locul ăsta în unul dintre puținele locuri nepătate de pe pământ.

Yellowstone încă este un loc unde poți să mergi cu milele și să vezi mai mulți elani, urși, mai multe veverițe, vulpi, păsări decât oameni. Râuri, munți maiestuoși, văi scăldate în rouă, sunt locuri unde am trăit unele dintre cele mai frumoase clipe din viață. Adevărul este că de două luni de când sunt aici, am descoperit atât de multe lucruri despre mine, despre viață, despre planetă și despre fericire. Dacă ar exista un singur lucru de care nu m-aș putea sătura niciodată, acesta ar fi să cutreier toate cărările din Yellowstone cu vâtul atingându-mi părul, munți ce îmi păzesc spatele și fața, cu muzică bună și oameni frumoși.

America 2014

America mă enervează.

Din primele momente pe pământ american m-am simțit mai mult într-o lume extraterestră decât pământeană. Toată lumea mă întreba care-i scopul vizitei și nu mereu într-o manieră draguță. Am trecut prin tot felul de controale, pe la tot felul de ofițeri din aeroport care mai aveau un pic și îmi descoseau răspunsuri pe care nici cea mai bună prietenă a mea nu le știe. Zău? N-am venit să arunc o bombă în aer, credeți-mă pe cuvânt! Dar zâmbeam cu cea mai prietenoasă față pe care o puteam afișa în combinație cu durerea de stomac de la cuș-cuș-ul din avion și încercam să nu par frustrată, nervoasă și nerăbdătoare.
Proceduri, linii de așteptare, întrebări de probă, ștampile și semnături, verificări de securitate, pașapoarte, amprente, body scan iar la final obișnuitul Welcome to United States!

America mă amuză.

Nu mai suntem ce am fost odată

Nu știu ce vreau să spun când îmi spui că nu știi ce am spus. Implicaţiile fiecărei propoziţii rămân în atmosferă ca lumina unui neon după ce s-a stins. Apoi gândurile mele plutesc în aer confuze cum după atâtea indicii, încă nu ai idee ce am vrut să spun. Cum după atât de mult timp, atâtea vorbe împărtășite, atâtea minute împreună, încă nu pricepi? Înca nu mă cunoști.

Asta e partea în care trebuie să îți reamintesc că nu voi fi nciodată cu adevărat a ta dacă nu reușeși să faci asta.

Poate că nici nu voi fi vreodată a cuiva pentru că nu există vreo frază suficient de simplă încât să mă facă să rămân. Două cuvinte și opt litere nu sunt de ajuns să mă țină în brațele tale pentru totdeauna. Și nu există vreo idee atât de complexă încât să mă arunce în mrejele dragostei pentru a rămâne captivă acolo.