Cădere în gol

unu.

îți amintea de supernove, de tăierea respirației, de povești romantice înainte de culcare. îți era curcubeu, cer senin, umăr pe care să te sprjini și cântecul pe care adormeai seara.

nu puteai să ți-l scoți din minte. nici măcar nu voiai.

doi

nu ai avut o opțiune, nu ai putut alege, nu ai avut nimic. nimic în afară de el, de promisiunile din ochii și de pe buzele lui.

Când muzica se oprește

Sursa foto

1.

 Am încercat să dansez pe răsuflarea timpului cu tine dar am sfârșit doar împiedicându-mă. 

Te-aș fi lăsat să fi nava mea spațială dacă eu aș fi spațiul. (spațiul e negru, singur, gol - navele spațiale sunt impunătoare, frumoase, ele au o destinație.)

2.

Asta-i umbra unei amintiri, speranța unei șanse.

Puteam să ne petrecem zilele ploaioase urmărind visele din inima ta. Si poate, dacă aveam mai mult timp, am fi putut să ne oprim și să ne gândim la noi ca la o grădină. Poate așa am fi realizat că semințele sunt acolo cu un motiv. Poate atunci m-ai fi crezut că ți-am spus că ești frumos.

3.

Definiția victoriei

Știi ce e victoria? a întrebat o voce blândă din spatele ei.

Fata cu ochii stinși nu a privit în sus. Nu a putut. Nu a vrut. Întregul ei corp era tatuat cu ploaia care începuse acum câteva ore, iar părul era îmbibat în lacrimi din cer. Nu voia să-și usuce tristețea vremii pe pielea ei.

Te-am întrebat dacă știi ce este victoria. Vocea era blândă, dar puternică. Și era ceva în acel glas care o îndemna să fie atentă.

Încă nu a vorbit și un oftat dezamăgit s-a auzit din spate. Era ca și când ploaia i-a furat vocea.

Victoria e atunci când te întinzi noaptea și te rogi pentru sănătatea altora decât pentru a ta. E atunci când inima aceea rănită care te-a torturat, te vindecă în schimb. Este atunci când înveți să te ierți pe tine pentru trecut și să privești către viitor.

Ești în regulă?

Ești în regulă?
M-ați întrebat de atâtea ori și răspunsul a fost întotdeauna da. Dar sincer acum, de ce vă pasă? Ce ați face dacă răspunsul ar fi nu? Ați încerca măcar să mă ajutați?
Niciodată nu m-am gândit dacă sunt într-adevăr bine. E mai ușor să pretinzi a fi fericită decât să te gândești la toate motivele pentru care ai putea să nu fi. E mai ușor decât să mă gândesc la tine.

Încă îmi amintesc cum mi-ai luat mâna - un gest neobișnuit pentru cineva ca tine. Atunci m-am îndrăgostit și am fost fericită. Tristețea a venit mai târziu. Tristețea a venit în ziua când mi-ai spus că sunt singura din viața ta, că nu poți trăi fără mine, iar eu am știut că nu e adevărat.
Tristețea a venit în ziua când mi-ai luat inima din piept și ai purtat-o cu tine către lumea ta mizeră.

Ofilire

Sursă foto

Ai face bine să-ți amintești cuvintele astea, căci o să le zic o singură dată.

Mi-ai spus să nu-mi mai fac griji, pentru că lumea se poate descurca și singură, iar eu mă pot întoarce la gustul dulce al viselor de vară. Ți-am spus că am coșmaruri, nu vise și că dorințele mele erau departe de a mai fi îndeplinite. Poate am vrut doar să știi adevărul. Dar uram să-ți văd fața contorsionându-se de durere, doar pentru că mă iubeai prea mult.

M-am trezit cu tine scriindu-mi cuvinte în palmă. M-ai numit frumoasa din pădurea adormită și mi-ai închis pleoapele ca ale unui mort. Nu am mai deschis ochii decât atunci când soarele era mult prea sus pe cer pentru a mai fi dimineață. Și totuși nu-mi doream să o fac, însă știam că trebuie, măcar pentru tine. Mă ofilesc. Poate că nu voiam să cred cuvintele astea, dar lacrimile mele le credeau, așa că au șiroit pe obraz.

Incurabil

Sursă foto

Mereu m-am întrebat de ce lumea îmi pare atât de întunecată chiar și când soarele se arată de după nori. M-am găsit deseori urmând umbrele mai des decât lumina. Poate voiam doar să fiu singură, poate iubeam întunericul.

Ai încetat să te mai joci cu prăjturele în formă de inimi și ai făcut din a pune bucățile inimii mele la loc misiunea vieții tale. Păcat că inima mea e ca un joc al Perfecțiunii. Toate piesele au un loc specific unde trebuie să fie, și dacă nu le potrivești pe toate înainte să expire timpul, cad din nou. Ai insistat că o să reușești într-un final. Am insistat că sunt acel gen de puzzle imposibil de rezolvat. Erau prea mulți de x și prea mulți de 0. Dar poate îmi plăcea ideea de piese micuțe rostogolindu-se pe podea, lăsându-mi o urmă pe care o urmăream mai târziu. Îmi plăceau jocurile.

Biblioteca din 2014

De la Cristian China-Birta am aflat de a doua ediție a proiectului Biblioteca bloggerului român. Provocarea este să fac un top ten al cărților pe care le-am citit anul trecut și să le notez cu puncte începând de la 11 până la 2. Cărțile care nu intră în acest top, le voi scrie separat și le voi nota cu un punct.

11. Tess d'Urberville - Thomas Hardy - Corint 
Încerc să descriu sentimentul pe care îl aveam când citeam această carte. Știam povestea, știam ce trebuie să se întâmple, știam cum se va termina. Văzusem ecranizarea din 2008 care este de fapt un mini-serial (patru episoade). Protagonista este interpretată de Gemma Arterton, una dintre actrițele care mie îmi plac la nebunie. Țineam minte că am plâns la acel film cum nu mi se mai întâmplase la un altul. Și totuși senzațiile care mă stăpâneau când citeam cartea au fost de nedescris. Tess d Urberville e una dintre acele cărți care nu pot fi povestite. Tess poate fi doar citită și simțită.

10. Cincizeci de umbre descătușate - E.L. James - Trei
Din trilogia Cincizezi de Umbre mărturisesc că (încă sunt confuză în privința acestui lucru) s-ar putea să fi fost volumul care mi-a plăcut cel mai mult. Sună ciudat, dar discuțiile aprinse dintre Ana și Grey sunt demențiale. Dispariția lui Grey, răpirea Miei, curajul Anei, spitalizarea lui Rey și apoi a Anei, totul a făcut din acest volum unul extrem de dinamic. Mi-au plăcut enorm și ultimele pagini cu viziunea lui Christian asupra primelor întâlniri cu Ana.
În final spun că abia aștept filmul.

Inima mea sau a ta?

Sursă foto

Știi ce suntem noi? m-ai întrebat.

Suntem oameni dintr-un timp îndepărtat, suntem minuni uitate ale viselor de ieri. Suntem umbrele de pe ciment făcute de păpădiile ce-și găsesc viață printre crăpături. Suntem picături de ploaie hoinărind prin dimineți fără soare.
Dar suntem în viață.

Niciodată nu ai țipat atât de tare și atât de furioasă cum ai făcut astăzi. Tremurai, dar nu mă lăsai să mă aproprii prea mult. Îmi pare rău că te-am făcut așa. Dar apoi ai zâmbit. Și îți puteam auzi fericirea de la o milă distanță. 

Cicatrici micuțe pe inima mea arată ca niște zgârieturi de pe o bijuterie de argint. O să așteptăm momentul potrivit să ne aruncăm urmele către cer. Tu o să porți acei blugi albaștri iar eu o să-mi port zâmbetul și împreună vom uita de viață și vom începe să trăim.
Spațiile goale lasă mai mult loc pentru a crește. Amintește-ți asta. Și aici vorbim despre inima mea. Sau a ta.

Mi-aș dori să nu-ți mai scrii poveștile în proză. Mă doare să știu că acolo unde citesc literatură, citesc despre durerea ta.

Adio, ai zis

Sursa foto

Vrei să se amintească de tine la fel de mult cum vreau eu să fiu lăsată în pace și uitată.

Pupilele tale îmi amintesc de pete de cerneală. Negrul topindu-se în maroniul lăptos, pupile ce ar vrea să fie perfect rotunde, dar nu sunt. Mi-ar plăcea să cred că sunt în formă de inimă.
Dar, din nou, nu tu ești cel îndrăgostit.

Știi că unul dintre cele mai grele lucruri în viață este să pleci de lângă cineva la care ții. Dar dacă ți-aș spune că devine totul mult mai ușor când spui îmi pare rău înainte?
Nu că o scuză ar face totul perfect...

Pentru totdeauna

Îi era teamă că dacă l-ar ține prea mult, ar pierde sentimentul ăsta - înălțarea și prăbușirea plămânilor ei prea slabi, fluturii ce-i amorțeau mintea, inima-i zdrobită de atât de multă fericire.

Ea își are decât cuvintele, părțile rupte și visele prea ambițioase, iar el are doar genele-i lungi, ochii scânteietori și plăcerea de a iubi. S-au cunoscut in centrul tumultos al unui uragan ce crea dezastre, ca apoi să se înnece în portocaliului cerului de amiază.

Pentru totdeauna era la câteva luni distanță, trei silabe mai aproape de sufocare, dar cuvintele n-au contat prea mult pentru ea oricum. Îi prefera degetele plimbându-se pe cutia toracică în ritmul acordurilor de vioară. Îi prefera ochii aprinși într-o stare de agitație și dorință, de acțiune și reacțiune, de a iubi și a te simți iubit.
Pentru totdeauna și-au șoptit printre centimentrii de carne și căldură așternute pe cearșafuri de mătase.