Salvați delfinii!

- Știi ce ?
- Ce?
- Nu ar trebui să ne îndrăgostim. Niciodată!
- De ce?
- Păi, chiar e simplu.
- Nu înțeleg.
- Suntem opuși, tu și eu. Tu ești soarele, eu sunt luna. Tu ești ziua, eu sunt noaptea. Tu ești cald, eu sunt mereu rece.
- Tot nu m-ai lămurit. 
- Sunt o visătoare, iar tu ești visul meu.

Am încetat să scriu

Când te-am întâlnit, am încetat să scriu. Dar am încetat și să notez tot felul de superstiții pe post-it-uri, cum că ar fi ghinion să vezi mireasa înaintea nunții. Am încetat să-mi pară rău pentru lucruri inutile și am început să fiu mai atentă și să nu mai cad atât de des pe scări. Mi-am dat seama că stele noaptea ar putea avea o poveste dar că noi suntem prea ocupați ca s-o ascultăm. Și din nou am încetat să scriu.

Când te-am întâlnit, am încetat să mai încerc să fiu o persoană drăguță și am fost pur și simplu. Dar am realizat și că tăcerea ta e așa grăitoare și că vorbele mele sunt atât de tăcute. Când te-am întâlnit am început să-mi desenez steluțe pe tavan pentru că am realizat că nu voi putea atinge cerul niciodată.
Când te-am întâlnit ți-am urmărit harta oaselor și mi-am umplut mâinile cu ele pentru că am încetat să scriu. Am încetat să mai merg cu spatele gândindu-mă că aș putea pierde priveliștea, o priveliște frumoasă, una cu tine.

Pentru mine

Să știi că nu ai o inimă urâtă și nici ochii tăi nu ar trebui să fie triști. Dragostea nu e un război pe care trebuie să îl câștigi mereu, uneori mai și pierzi. Iar în acele momente închide ochii și o să-ți găsești calea. Amintește-ți să respiri corect pentru că viața e ca o bărcuță de hârtie care uneori se mai și scufundă. Astfel te poți trezi pe sub apă, de-asta trebuie să știi cum să ieși la suprafață. Dacă vei face asta deja vei afla răspunsul la toate întrebările tale.

Amintește-ți întotdeauna de lucrurile mărunte, precum versurile scrise pe marginea caietelor sau dă-ți seama de lucrurile pe care toată lumea le ignoră. Ascultă-ți gândurile apoi pierde-te în ele. Râzi până când începi să plângi. Vezi lucruri pe care nu le-ai mai văzut până acum la oameni. Încetează să-ți mai faci griji despre forma părului tău și sună-l doar să îi spui că ți-e dor de el.

Tăcerea dimineții

Își dorește să aibă picioare drăguțe, în schimb are doar un mod drăguț de a vedea lumea. Nu-i plac umbrelele, crede doar în stelele de la miezul nopții și în picăturile de ploaie ce i se preling pe față, pe gât, pe spate.
Cunoaște lucruri pe care mulți le consideră inutile. Sunt mai multe stele în univers decât fire de nisip pe Pământ. Câinii au peste 300 de expresii faciale, majoritatea realizate cu urechile. O persoană stă în întreaga sa viața 2 săptămâni așteptând culoarea roșu la semafor.
Se întreabă dacă stelele sunt doar pixeli morți pe suprafața cerului? Sau poate sunt spectre cu lumi vii în ele. Sau noi suntem doar umbrele altor persoane care la rândul lor se cred singure în univers.

Clopoței de vânt

Deci... Vreau să cresc, să am o slujbă, să fiu fericită, să am bani, să am familie. Dar nu pot; sunt prea ocupată cu clopoțeii de vânt din ușă. Adică... la dracu cu ei, nu? Stau întinsă pe podea (patul meu e prea tare) și ma las purtată de muzica aia nenorocită a clopoțeilor. Dar câteodată ador și visez că mă căsătoresc cu un criminal în serie sau că mă joc cu sora fostului meu prieten pentru că... de ce nu? Apoi mă trezesc și dau de facturi, taxe, cărți de credit, de oameni ce mor și alte porcării.
Și clopoței de vânt.
Nu știu ce se întâmplă cu mine.
De fapt știu, se cheamă obsessive compulsive disorder sau major depressive disorder sau severe anxiety  sau o mulțime de alte căcaturi ce ar dura prea mult să le detaliez, dar vorbesc despre cele pe care asigurarea de viață nu le acoperă.

Zâmbete

Îmi zicea odată o doamnă pe care din păcate o cunosc doar aici, în lumea blogosferică: Cred în inocență pentru că mă face să zâmbesc. Și sper să o văd curând, pe zâmbetul copilului meu.

Dorința i-a fost împlinită într-un fel care mă încântă pe zi ce trece. Mă uimește cum, indiferent cât de supărată ar fi, zâmbetul Ioanei îi înseninează fața și nu se poate abține să nu îi zâmbească înapoi.
Și asta m-a pus pe gânduri. De ce ne este așa de greu să zâmbim? Zâmbetul este un reflex automat, e implantat în noi încă de când ne-am născut.

Răspunsul e simplu. Zâmbim pentru că alegem să nu o facem.
Sună oribil, nu ? Da, chiar este oribil. Atât de mulți dintre noi suntem strânși în lucrurile negative ale vieții încât am devenit obișnuiți cu ele. Vedem oameni care zâmbesc, sunt fericiți și asta ne înfurie și mai tare, pentru că noi nu putem fi ca ei. E un lucru incredibil de murdar și de egoist să fii gelos pe cineva doar pentru că e fericit.

Nu scriu despre tine

Astăzi nu o să scriu despre tine.
În schimb o să scriu despre nisipul sărat din fața casei bunicului și despre culoarea valurilor la apus: aurii și sângerii în lumina razelor. O să scriu despre cum am intrat printre ele îmbrăcată în mijlocul iernii și cum atingerea lor de gheață mi-a furat suflul, mi-a paralizat pielea și mi-a amorțit plămânii. O să scriu despre singura amintire pe care o am: să fiu aruncată dintr-un val în altul ca un copil ce își plimbă bucata de pâine dintr-o mână în alta. O să scriu despre toată durerea adusă la viața de inconștiența apelor tulburi ca în momentul când mi-am dat seama că o să te pierd, ghemuită pe mocheta din acea cameră veche cu unghiile înfipte în piele.

Nu, astăzi nu pot să scriu despre tine.
În schimb o să scriu despre perioada din spital, despre pereții palizi și inimile sterilizate, despre cum toate produsele de curățare din lume nu m-au putut scăpa de toate astea. O să scriu despre mirosul clorului pe care mi-l doresc picurat în ochi, în gură, pe piele și pe orice parte a mea imprimată cu urmele spitalului. O să scriu despre cearceafurile aspre ce-mi acopereau trupul deshidratat și cum ochii îmi erau prea lărgiți și prea goi. O să scriu despre mersul obosit al pacienților pe holuri și despre oamenii căzuți în baie, stând în fund, rezemați de piciorul chiuvetei, cu capul sprijinit în mâini - și eu printre ei. O să scriu despre agonia faptului ca te-am pierdut și despre nebunia ce m-a cuprins, despre cum visez în fiecare noapte că renasc din flăcări amare ce ling fiecare bucățică goală din mine. Așa cum ai făcut tu când m-ai cuprins la pieptul tău oceanic.

Cântecul nostru

Dă-mi o scrisoare, compune-mi un cântec,

Prinde-mi fluturii, nebunii, din pântec.

Șoptește-mi firav la ureche sonete,

Umple cu-amintiri ale inimii casete.

Trezește-mă din somn cu a ta voce plăpândă

Când soarele-și trimite furiș lumina pe-o rază blândă.

Găsește-mi mâinile în așternutul dimineții

Și prinde-le și strânge-le și ia-le paloarea gheții.

Du-mă în brațe aievea, cufundă-mă-n verde,

Iarba crescută adie, în ochii-mi mi se pierde.

Ce vrea o fată

Vreau să mă înalț pe aripile măiestre ale îngerilor
și să dansez pe praful planetelor.

Vreau să zbor până în centrul soarelui
și să aterizez în abisul pământului.

Vreau să-mi leg panglici albe în păr
și să cânt cu nisipul din valuri.

Vreau să intru în visul unui martir
și să simt cum e să fiu salvată.

Vreau ca lumea să-mi cânte de noapte bună
și să adormim amândouă.

Vreau să fiu cerneala de pe această pagină
și să ți-o citesc cu voce tare ție.

Atunci când...

Când ești îndrăgostit ...

... e ca atunci când, la 5 ani, cățelul tău a murit otrăvit de vecinul de peste drum. Ai învățat atunci că nothing lasts forever și că unii oameni te obligă pur și simplu să urăști.
... e ca atunci când educatoarea te-a certat pentru prima dată la grădiniță pentru că ți-ai umplut buzunarele cu  nisip și pietricele.
... e ca atunci când aproape te-ai înecat în piscina vărului tău, iar când te-ai uitat spre suprafața apei limpezi, ai crezut că vezi fața lui Dumnezeu printre nori.
... e ca atunci când ai aflat că monștrii nu sunt reali, dar ai continuat să te trezești mereu țipând.