Ce vreau de la tine

Nu vreau să fiu doar o fată pe care ai putea să o ai. Nu vreau să fiu cea pe care ai putea să o săruţi, cea pe care poate ai iubi-o sau cea cu care te-ai întâlni doar pentru o aventură. Nu vreau să fiu co-autorul minciunilor tale și autorul păcatelor tale. Nu vreau să fiu singură în fiecare sâmbătă seara, nu vreau să pierd timpul așteptându-te și mai mult ca sigur nu vreau să fiu doar o colegă de clasă pe care o mai ajuți din când în când la teme.

Vreau să fiu fata pentru care vei lupta. Vreau să traversezi oceane și focuri trei zile și trei nopți doar ca să ajungi la mine. Vreau să fiu așa de irezistibilă încât să înfrunți furtuni ca să mă săruți, să mă iubești, să-mi miroși părul, să-mi spui că îți amintesc de cel mai frumos răsărit din lume. Vreau să fiu fata care e mereu în preajma ta. Vreau să mă tratezi ca pe o prințesă... Ba nu, vreau să mă tratezi ca pe o regină.

Poem fără cuvinte

I-am spus că mi-e dor de ea și a și a doua zi a apărut pe o pană de pasăre într-un stol de cocori.
Era legată cu fundiță roșie între paginile ziarului meu de dimineață și mă întrebam dacă va rămâne așa frumoasă pentru totdeauna.
I-am spus că o iubesc și mi-a zâmbit timid; ador cum sună numele meu pe buzele ei, limba ei rostind fiecare silabă dulce și apăsat, ca și cum mi-ar savura întreaga semnificație a numelui.
E întruchiparea unei melodii, a unei poezii și e atât de frumoasă că nu mă pot îndura să o sărut, la fel cum nu mă pot îndura să nu o fac.
Pot să te ating? m-a întrebat; și i-am răspuns hotărât că da.
Promiți că n-o să mă crezi o ciudată? și bineînțeles că am promis.

Despre oameni

Fata plinuță se uită cu ură

La fata slăbuță cu altă alură.

Iar fata slăbuță se uită-napoi

La fata plinuță cu ochi de vulpoi.

Plinuța vrea un gât subțire,

Slăbuța-i plină de mâhnire

Că n-are sâni prea mari, frumoși,

Ca ai plinuței, cei făloși.

Plinuța se gândește amar

La talia ei, mare coșmar!

Și-ar vrea silueta slăbuței

S-o fure măcar o zi, drăguței.

Dar între atâtea secrete ascunse

În ochii slăbuței surprinse,

Plinuța nu știe de fapt

Durerea din sufletul mat

Și viața slăbuței - corvoadă,

Căci lumea o strigă schiloadă.

Efortul ei intens depus

Să aibă corp exact opus.

Fetele plinuțe le-invidiază pe slăbuțe,

Le cred doar niște fâțe,

Dar ele de fapt doresc

Forme pline, ce nu le definesc.

Fetele sunt groaznice

Dacă aș fi știut ce urma să se întâmple în acea zi, probabil că m-aș fi despărțit de el prin telefon. Nici măcar nu e problema mea, e problema lui. A întârziat. Mereu întârzie. Nu așa mult, dar nu contează. Întârziase și știa că o să mă supăr. Dar nu eram supărată pentru că știam că tot ceea ce o să-i spun va fi: S-a terminat. Nu vreau să te mai văd vreodată, mă dezguști, mă despart de tine.
Așa că nu m-a deranjat că a întârziat 5 minute sau o oră sau oricât. Nu m-a deranjat pentru că eram sigură că aia va fi ultima dată. (Mi se face rău când mă gândesc, eram așa de aproape!)

Să continuăm... Stăteam pe terasa cafenelei înainte ca soarele să apună. Îmi amintesc perfect. Încă simt cum razele îmi băteau în ceafă. La masa alăturată era o doamnă cu o pălărie imensă și cu un cățel lățos la picioarele ei. Parcă îl și aud lătrând. De fapt, de oricâte ori aud un câine lătrând, îl aud pe acel câine și iar îmi amintesc de cumplita după-amiază.

Oameni frumoși

Oameni frumoși, îi vezi și îi crezi,

Dar sunt bolnavi, ca omizile-n livezi.

Și urlă, și țipă, și vor să accept,

Și umblă târâș, cu găuri în piept.

Încearcă să te tragă, încearcă să-mpingă,

De-oroarea ce-o au vor să te convingă.

Se uită la tine, cu scârbă ascunsă,

Vino! îți zic, cu privirea lor plânsă.

Și tu îi admiri, n-ai nicio bănuială

Că sub pielea lor albă se-ascunde-o crudă boală.

Și viermi lipicioși ce intră-n a lor carne

Putredă, stricată și plină de larve.

Te-nvață să trăiești și cum să fii ca ei;

Dar respirația lor strică limpezimea apei.

Închiși în oglinda sufletelor spurcate,

Îngropați în boala numită vanitate.

Te zbați, te agiți, din cursă vrei să ieși,

Prezența lor sumbră vrei s-o ocolești.

Dar deja te afunzi în smoala cea negră

Și viața-ți devine o dulce corvoadă.

Sursă foto

De-a-ndoaselea

17. Miroase a pastile și a metal sterilizat.
Mă urc în patul lui Andrei, chiar dacă asistentele mi-au interzis asta. Închide ochii și mă strânge tare în brațe, și spune că atunci când nu mă poate vedea, mai bine pretinde că nu am existat niciodată.

15. Mă invită în mansarda casei, îmi arată priveliștea și începe să mă gâdile neașteptat. Mă zbengui un pic, fug, apuc o pernă și arunc înspre el. Încearcă să se țină de măsuță dar cade pe podea cu un zgomot de pardoseală scârțâind. Nu am observat ochii lui încețoșați dându-se peste cap sau strigătul de ajutor ce s-a auzit, care ar putea sau nu să fi fost al meu.
Apoi la spital m-a chemat și și-a cerut scuze că a păstrat secrete față de mine, iar doctorii s-au lansat în o grămada de explicații despre cancerul lui.
Ochii lor erau triști.

Zone gri

Asta e ceea ce nu pot sa înțeleg.

E o înțelegere cum că nimic nu este alb sau negru. Binele poate fi atins prin metode rele, ceea ce e rău poate fi uneori bun și dacă faci dreapta pentru un timp suficient de lung, la un moment dat tot vei ajunge să o iei la stânga.
Cel puțin eu așa am crezut mereu.

Dar asta e o linie care nu poate fi încețoșată. Singura linie care desparte la perfecție cel mai întunecat negru de cel mai strălucitor alb. Mai precis, toți suntem până când nu mai suntem. Respirăm până când nu mai respirăm. Trăim până când murim. Nu există vreo linie gri, indiferent de ce ar spune doctorii sau preoții sau moartea cerebrala/ clinică sau ce-o fi. Inima bate până când se oprește.

Crăciunul meu

Crăciunul, așa cum ar trebui să fie:
Familia adunată în sufragerie
Și zâmbete strânse lângă brad,
Povești despre-acel vechi camarad,
Cu haine roșii ș-albă barbă
Grăbit, pentru copii el aleargă.

Dar și adulții să-nțeleagă
Că traista-i mare, încăpătoare,
Și poate-oricine să aleagă.
Dar nu-i o veste-amăgitoare,
Gândește-te! O viață-ntreagă
Fii veselă de sărbătoare.

Un Crăciun împreună

Ochii lui E. se plimbau de la produs la produs, gândindu-se ce ar putea să-i cumpere lui V. Un ghiozdan? Nu, nu ar vrea asta. O pălărie? Nu, nu ar vrea nici asta. A oftat, gata să accepte faptul ca nu are ce să îi cumpere pentru Ajunul Crăciunului. Și-ar fi dorit ca S. sa fie acolo, să o ajute cu dilema ei. Poate ea și-ar fi putut da seama care să fie cadoul potrivit pentru un băiat. Mereu i-a plăcut să cumpere cadouri, dar să facă asta pentru V. pare atât de greu! Parcă nimic din vitrine nu era pe placul lui, până când un fular i-a captat atenția. Era un maro închis ce se potrivea perfect cu mănușile lui groase. Și materialul era atât de fin, știa că o să i-l împrumute și ei când îi era frig. A plecat mulțumită din magazin gândindu-se că a găsit cadoul perfect.

Tocurile i se afundau în zăpada abia așezată cu un scârțâit abia perceptibil. Mergea grăbită pe străzi luminate de decorațiuni de Crăciun și i se părea că toți oamenii pe care îi întâlnește îi zâmbesc. Asta o făcea să îi dea încredere că lui V. îi va plăcea cadoul. O încânta generozitatea și bucuria oamenilor din preajma sărbătorilor iar faptul ca îl va vedea pe V. va fi steluța din vârful bradului.

Salvați delfinii!

- Știi ce ?
- Ce?
- Nu ar trebui să ne îndrăgostim. Niciodată!
- De ce?
- Păi, chiar e simplu.
- Nu înțeleg.
- Suntem opuși, tu și eu. Tu ești soarele, eu sunt luna. Tu ești ziua, eu sunt noaptea. Tu ești cald, eu sunt mereu rece.
- Tot nu m-ai lămurit. 
- Sunt o visătoare, iar tu ești visul meu.