Frumoase și sănătoase

Cu siguranță încercarea de a slăbi a fost și este o provocare pentru foarte multe femei. Fie că vrem să scăpăm doar de câteva kilograme, fie că vrem să dăm jos un întreg morman de grăsimi adipoase, curele de slăbire ne fac zile fripte din ce în ce mai des. Culmea este că oricât ne-am strădui să nu se întâmple asta, pe lângă kilogramele pierdute (în cel mai bun caz), ne pierdem și buna dispoziție, uneori chiar și sănătatea.

Aud din ce în ce mai des răspunsuri care îmi displac atunci când o femeie primește complimente: "Frumoasă pe naiba! Nu vezi că m-am îngrășat?", " Mai am de dat jos câteva kilograme până să fiu frumoasă!" , " Uite ce urât stă fusta asta pe mine!", " Am mâncat toată săptămâna doar mere ca să slăbesc și m-am îmbolnăvit."
Din păcate aveam și eu o perioadă în care dădeam răspunsuri din astea, însă mi-am dat seama că mă înșel. Dragele mele, oare e chiar atât de greu să recunoaștem faptul că suntem cu adevărat frumoase? Cum de nu putem vedea ce e mai bun din noi? Îmi doresc acum să vă fac sa observați cât de minunate sunteți și cât de frumoase puteți deveni în continuare.

10 lucruri pe care le urăsc la mine

1. Urăsc că nu pot să mi te scot din minte. Cum atunci când ești aici lumea se oprește din a se roti și mă pot uita în ochii tăi să văd unde s-ar presupune că ar trebui să fiu. Urăsc când mă uit la tine ca și cum aș aștepta ceva.
2. Urăsc când te împing să faci anumite lucruri; să ai încredere în tine, în noi. Știu că uneori ți-ai dori să-mi țin gura închisă, dar nu o s-o fac totuși.
3. Urăsc felul în care mă uit la mine -  ca și cum nu sunt persoana potrivită pentru tine.
4. Urăsc că uneori îți urăsc vocea; și că-mi doresc liniște; sau doar un sărut. Urăsc atunci când primesc întrebarea Ce ai pățit?. Cred că o să fac alergie la ea.
5. Urăsc că uneori sunt atât de indiferentă și că asta te face să suferi.
6. Urăsc că nu pot să-ți produc mereu acel zâmbet irezistibil pentru care aș face orice și urăsc că în unele momente am impresia că mă mint atât pe mine, cât și pe tine.

Doar despre el

Știu că poate deja exagerez cu așa de multe fotografii personale, dar parcă prea mult îmi place poza asta ca să nu mă mândresc cu ea... și cu el... și cu trandafirul :D
Ziceam aici cât de multe lucruri iubesc eu la el. La un el care întotdeauna face tot posibilul să mă ajute, indiferent cât de mult efort trebuie să depună. Un el care nu-și poate ascunde suferința atunci când se întâmplă ceva rău. Un el care încearcă mereu să învețe lucruri noi pentru a mi le transmite și mie.
Un el care deși nu se înțelege bine cu orele de sport de la școală, vine mereu cu mine să-mi țină companie.
Un el care atunci când zâmbește, totul în jurul meu se liniștește. Un el căruia nu îi place să vorbească în public, dar are curajul să o facă de fiecare dată când e nevoie.

100 de lucruri pe care le iubesc la tine

1. Cum mereu mă faci să zâmbesc
2. Cum mă inspiri
3. Cât de adorabil ești
4. Blândețea de care dai dovadă
5. Cum ești mereu acolo pentru mine
6. Că susții lucrurile în care cred
7. Cât de deschis ești cu mine
 8. Că îmi iei respirația
9. Că am mereu mintea la tine
10. Cât de dulci îmi faci visele
11. Când ești nervos sau trist
12. Cum miroși
13. Când mă ții de mână
14. Să mă pierd în ochii tăi
15. Sunetul vocii tale
16. Când mă săruți
17. Fluturașii pe care mi-i dai
18. Toate darurile de la tine

Zbucium

Frica - o incredibilă forță a terorii ce evoluează în lume sub diferite forme și mărimi. Prima slăbiciune a corpului uman, ce ne controlează mișcările și gândurile. Corupția minții întunecate vrând să ia controlul până în pragul nebuniei. Cancerul din sistemul circulator dezlănțuindu-și veninul mortal prin vene.

Personal, nu-mi e frică să cad, să aterizez cu fața în jos și să mă zdrobesc de ciment. Nu-mi e frică să cad cu fața în jos și să gust noroiul, să țip și să țip și iar să țip până când reușesc să mă ridic.
Mi-e frică doar că nu voi putea zbura vreodată.

Uneori mă îngrijorez gândindu-mă că inima mea odată și odată se va sparge în bucățele și că nu va fi nimeni care să o asambleze la loc. Apoi îmi e teamă că nu există oameni reparați și dacă poate deja inima mea e spartă deja. Și asta mă sperie. Mă sperie.

Iartă-mă, sunt om!

Aceste subtile schițe făcute de un dumnezeu singuratic, transformate în suflete, inimi, oase și sânge au ieșit încolăcindu-se din scrisul lui de mână peste pagini de piele și culoare.
Pot să îl văd acum, așezat la un birou lung, cu cotul pe masă, sprijinindu-și capul în palmă. E luminat de o eternă flacără a lămpii, scriind în ADN și concepând noi povești. Voiam să discut cu El dar nu am avut curaj, căci fața lui strălucitor de tristă (paradoxal, dar da) îmi răspundea la toate întrebările pe care aș fi vrut să i le pun.
Drame genetice scrise în cerneală vie, vărsându-se deasupra unei scene mizerabile: unii dintre noi suntem tragedii, alții comedii iar alții ajungem capodopere. Bineînțeles, nu putem fi toți literatură clasică. Uneori sfârșitul e prea abrupt sau tema e prea întortocheată.

Albă

Albă ca oasele îmi șoptește cuvinte

și mă întreb de ce oare

nu poate rămâne neschimbată.

Este lângă mine dar,

este deasupra.

Este stoarsă de viață -

fără culoare, fără speranță, amorțită.

este sub zero;

Povestea unui robot

Este oare neadecvat să numesc un bordel bolnăvicios?
Nu mă prea pricep la bordeluri dar cel pe care l-am găsit eu sigur era mai mult decât bolnăvicios. Începând de la femeia bătrână ce a răspuns la ușă, întrebându-mă dacă doresc ceva special, până la mobila urâcioasă și aproape putrezită, totul era îmbibat într-o duhoare insuportabilă.
Acum că tot a venit vorba, ideea unui salon de așteptare într-un bordel era puțin neobișnuită.
Însă, la momentul respectiv nu mă puteam gândi la asta pentru că eram plin de 1.nervi, 2.o criză de identitate, 3.vodka pentru că 4.părinții mei tocmai îmi spuseseră că sunt un robot și 5. nu mi-a picat deloc bine vestea.

Cam la asta mă gândeam eu în acele momente penibile în care stăteam crispat pe canapeaua ponosită din sala de așteptare. Părinții mei, luându-mă de mână ca și cum ceva grav avea să se întâmple: Fiule, am vrut de mult timp să îți spunem asta, dar adevărul e că tu ești un robot. Chestia asta nu mai e mare scofală în zilele noastre. Chiar ieri scria în ziar despre roboții din parlament (și sunt destul de mulți), dar la 17 ani să aflii asta, Doamne, e prea mult!

Ghidul de gramatică

.... al unui idiot:

1.Studiile arată că propozițiile chiar conțin cuvinte!!
DA: E o fotografie foarte frumoasă! Ai făcut o treabă excelentă.
NU: Vai, frumooooos!
2. Nu știi să vorbești nici în limba natală și te dai pe englezește? Se zice you're welcome! , nu your welcome!. (your grammar is the reason I drink)
3. Majoritatea browserelor vin cu o funcție de corectare gramaticală. Dacă postezi un cuvânt greșit, probabil nu dădeai prea mare atenție la ceea ce scriai, așa că mai bine rămâneai tăcut. (Vezi 9)
4. Dacă folosești emoticoane și nu le cunoști semnele, nu le scrie din amintiri, ci fă un efort și caută-le. M-am săturat să-mi sucesc gâtul încercând să descifrez ce ai scris.
5. Dacă lași un comentariu rapid nu e nevoie să începi cu majusculă, dar asigură-te ca folosești punctul pentru a da de înțeles când ți se termină un gând și când începe altul. Atunci când scrii o postare, însă, te rog,  folosește neapărat literă mare la începutul propoziției. Îți face munca să pară mai serioasă și cu siguranță te vei deosebi de un copil de 12 ani.

Fură timpului o clipă

Ce e fotografia? Nu am de gând să dau o definiție din dex, ci am să spun exact ce reprezintă pentru mine această artă. Pentru că da, eu o consider o artă a sufletului, aceea de a îngheța momente în timp, pe măsură ce timpul însuși trece și clipele dispar. De-asta îmi place să zic că fotografia este o artă eternă, care ne ajută să nu uităm trecutul, să vedem prezentul și să prezicem viitorul. Conectează toate aceste timpuri și ne permite să menținem în viață momentele prețioase.

Mă întreb mereu de ce avem o reacție atât de puternică la imaginile și fotografiile pe care le vedem în viața de zi cu zi. De ce ne comportăm ca și când ele ar fi însuflețite, având puterea să ne influențeze, să ceară lucruri de la noi, să ne urmărească, să ne seducă, să ne fascineze sau să ne bântuie?
Personal, percep fotografiile nu ca și niște obiecte inerte care au un înțeles, ci ca și ființe cu dorințe, nevoi, sentimente proprii.