Învață-mă să scriu

Cu ochii blânzi și negri a venit la mine și mi-a spus Învață-mă să scriu, te rog!
L-am privit uimită: Să scrii ce?
Învață-mă să scriu versuri. Am nevoie să scriu poezii. Dar niciodată nu știu despre ce să scriu...
Atunci am înțeles problema. ok. Scrie despre reflexia soarelui în apă, despre cum soarele își varsă razele sângerii pe nisipul mării, formând dâmburi de cupru. Scrie despre răcoarea plajei umede care îți dă fiori precum o iubită nestemată la atingerile căreia vibrezi.
A zâmbit, dar a fost un zâmbet scurt: Și totuși nu am fost niciodată la mare...
Atunci scrie despre oraș, despre stolurile de porumbei ce răzbat printre zgârie-nori precum îngerii sau despre mirosul obișnuit de petrol. Încearcă să exprimi sentimentul care te cuprinde când traversezi alei întunecate dar liniștite, spune cum frica îți îngheață inima, formând un iceberg de trepidații care nu se va topi până când vei vedea lumina unei străzi populate.
Dar vreau să scriu despre sentimentele mele, nu despre locuri.

Când viața respiră moarte

Vorbeam acum mai bine de un an despre compania unei bune prietene, Moartea. Mulți s-au uitat ciudat la mine, mulți m-au acuzat așa cum am mai povestit și acolo. Nici acum, după atâția ani, lucrurile nu s-au schimbat. Nici în privința oamenilor, nici în privința ei. Și nu vreau să luați ceea ce spun doar ca o metaforă - Moartea chiar este cea mai bună prietenă a mea, cu sensul cel mai propriu pe care îl poate avea această afirmație.
În tot acest timp a continuat să mă viziteze pentru obișnuitele noastre seri de cărți, dans, film sau alte activități pe care le faci cu un prieten. Întotdeauna era imprevizibilă și venea când mă așteptam cel mai puțin. Acum însă știam că o să apară...

Niște medici mă înștiințaseră și știam semnificația vorbelor lor. Așa că în fiecare seară o așteptam dar de această dată fără entuziasmul și degajarea de dinainte. De data asta i-am pregătit cina dar nu în bucătărie, ci am aranjat o masă enormă și elegantă în camera de oaspeți. Mi-am închis telefonul căci nu voiam să  fiu deranjată de nimeni. Oricum le spusesem tuturor că voi pleca într-o lungă călătorie.
Am așezat pe platouri de cristal bucățele din mine după ani întregi de preparare. Știam că prietena mea preferă lumina slabă așa că am ales niște lumânărele parfumate în locul orbitoarelor becuri. Mi-am acoperit nerăbdarea și tremurul cu bijuterii strălucitoare, farduri colorate, dar bine aplicate iar trupul mi l-am învelit într-o rochie scumpă.

Inel de nuntă

Dintr-atâtea bijuterii placate cu aur
Tu mi-ai făcut onoarea și cinstea
Să-ți port la mâna stângă dragostea
Într-un inel ce-l am și-n suflet tezaur.

Bijuterie simbol pe care-o port cu drag,
Mi-ai dăruit-o sub sfântul jurământ
Iubite, o voi purta cu mine și-n veșnicul mormânt,
Și-n Rai când voi ajunge-n fața-acelui prag.

Visez cu ochi deschiși acel moment special
Când din iubire pură eu voi primi în dar
Un cerc al veșniciei, un cerc fără cusur
Ce mi-l vei pune, dragă, pe deget stâng, în jur.

Dar mai întâi de toate, să nu uităm ceva.
E scumpa întrebare și cu răspunsul Da!
O dulce-îmbrățișare, urmată de-un sărut
De nicăieri, ca prin minune un inel a apărut.

M-am întrebat mereu Dar oare cum va fi?
De unde mi-l va lua și cum l-ar dărui?
Într-un loc romantic, retras și liniștit?
Cu pietre, simplu, colorat sau înflorit?

Nu vorbi cu mine

Îmi pare rău, i-am spus.

Și mie! mi-a răspuns, cu expresia lui plină de durere. A urmat o lungă pauză.

Până acum două zile, nici nu puteam sta în aceeași cameră fără să sărim unul la gâtul altuia. am recunoscut evitându-i privirea.

Da, dar uită-te la noi acum. spunea cu o licărire în ochi.

Și totuși acum 2 luni eram cei mai buni prieteni, de data asta m-am uitat direct în ochii lui, insistent.

Nu a știut ce să spună, așa că am rămas amândoi în tăcere prefăcându-ne că ascultăm muzica de la petrecerea de absolvire.

Mă pierd

E dimineață și lenevesc în pat. Ascult soarele plouând în fereastra mea, păsările cântând și sunetul viselor mele părăsindu-mă. Pătura mea miroase a tine, a ceva ce merită să-mi apară în vise. În câteva minute mă ridic, pregătesc cafeaua, dansez în șosete pe gresia din bucătărie, îmbrățișez sentimentul ăsta ce-mi înflorește în vene și încerc să nu-l scap.

E după-amiază și stau la birou. Mă holbez la o coală albă, la un post-it de la tine lipit de dulap și semnat Love, la o ceașcă goală de cafea și la ceasul de pe perete care se mișcă prea repede.
Îmi imaginez că ești aici, că mă săruți pe ceafă, că mă întorci cu scaunul către tine, că îmi arunci toate responsabilitățile pe fereastră.
Ar trebui să mă duc la treabă, să termin proiectul acela, să fac rezervarea și să încetez a mă gândi la tine.
În schimb, îți desenez numele pe spatele unui caiet, mă uit la pozele tale, îmi mușc limba și roșesc.

Casa bunicilor

Casa asta nu mă mai primește. Are drugul tras și porțile larg deschise, dar sufletul și-l ține încuiat. Demult, vântul bătea a ploaie, astăzi bate a lacrimi - lacrimile unor vieți ce s-au scurs printre găurile gardului. Atunci era liniște iar florile primăverii prevesteau recoltă și voie bună. Acum florile prevestesc morminte - morminte săpate în mijlocul curții, în fața verandei înconjurată de geamuri murdare.

Imaginea unui copil cu părul blond, tuns bob, cu ochelari de Harry Potter și bube la gură trece tristă printre perdele îngălbenite de timp. Copilul se uită lung la mine și-mi spune să plec. La fel și cocoșul din fundul grădinii care odată avea graiul mai blând și aducea pe aripi dimineața. Astăzi țipătul lui îmi zgârie inima. Cântă cu ură și se aliază cu pisicile ce fug în mijlocul prafului ridicat de vârtej. Totul pare un ritual făcut parcă să mă alunge dintr-un loc ce acum mi-e interzis.

Așa cum sunt

Sunt un vulcan,
sunt un uragan,
sunt un amalgam de violență frumoasă,
un pumn de cenușă vulcanică aruncată în aer.

Sunt toate vocile lumii adunate,
un țipăt, o șoaptă, un oftat.
Sunt frumusețea pământului,
un foc sălbatic divin prin distrugerea lui.

Sunt puternică.
Sunt mai puternică decât greutatea pe care o port pe umeri.
Sunt mai puternică decât goliciunea din pieptul meu.

Miercurea fără cuvinte - Căței

Herăstău - pe pufos îl cheamă Schwatz

O urâtanie de câteva luni se-așeza instant la șezi!

Mamaie la spovedit

Știu că se apropie Paștele dar cum nu prea sunt eu adepta postărilor ăstora tradiționale, m-am gândit să scriu totuși ceva legat de această temă. Nu știu de fapt cât de mare-i legătura cu faimoasa sărbătoare, dar voiam să vă povestesc și vouă o întâmplare de acum vreo 15 ani, pe care mamaie mi-a povestit-o la rândul ei.

Iată că așa cum ziceam, acum mai bine de un deceniu, mamaie împreună cu o vecină, mamaie Tanța (spuneam aici că obișnuiam să strig toate femeile din sat mamaie ) pleacă din satul lor către o mânăstire, în săptămâna mare cu gândul să se spovedească la un popă... mai bine plasat.
Prima intră mamaie Tanța. După ceva timp de confesări, amabilul părinte ajunge la concluzia că nu poate să o împărtășească pe biata femeie, având în vedere că păcatele ei erau prea mari.

Frumoase și sănătoase

Cu siguranță încercarea de a slăbi a fost și este o provocare pentru foarte multe femei. Fie că vrem să scăpăm doar de câteva kilograme, fie că vrem să dăm jos un întreg morman de grăsimi adipoase, curele de slăbire ne fac zile fripte din ce în ce mai des. Culmea este că oricât ne-am strădui să nu se întâmple asta, pe lângă kilogramele pierdute (în cel mai bun caz), ne pierdem și buna dispoziție, uneori chiar și sănătatea.

Aud din ce în ce mai des răspunsuri care îmi displac atunci când o femeie primește complimente: "Frumoasă pe naiba! Nu vezi că m-am îngrășat?", " Mai am de dat jos câteva kilograme până să fiu frumoasă!" , " Uite ce urât stă fusta asta pe mine!", " Am mâncat toată săptămâna doar mere ca să slăbesc și m-am îmbolnăvit."
Din păcate aveam și eu o perioadă în care dădeam răspunsuri din astea, însă mi-am dat seama că mă înșel. Dragele mele, oare e chiar atât de greu să recunoaștem faptul că suntem cu adevărat frumoase? Cum de nu putem vedea ce e mai bun din noi? Îmi doresc acum să vă fac sa observați cât de minunate sunteți și cât de frumoase puteți deveni în continuare.