Suflete în afara trupului

- Cred că eu îmi port sufletul în afara trupului.

- Hm.. Ăsta e un lucru ciudat.

- Am toate simptomele.

- Și care sunt ele?

- Îmi pasă prea mult de lucrurile greșite, de lucrurile străine, inima mi se rupe prea ușor iar creierul meu se simte puțin asimetric față de lucrurile ce s-ar presupune că sunt amuzante.

- Amuzante?

- Da. Știi tu... Petreceri, alcool, lucruri de genul ăsta.

Despre Politehnică

Intră cine vrea, iese cine poate.

Ăsta e motto-ul uneia dintre cele mai bune și cele mai grele universități din România (cică). Cum am ajuns eu aici? Nici eu nu știu. Dând două examene. Am luat 10 și 8.50. Asta bineînțeles, după ce am trecut bacul și după ce au picat primele două opțiuni: Academia de Poliție și Academia Militară. De ce? Că's prea scundă pentru prima și prea lașă pentru a candida la un loc din trei pe țară pentru cea de-a doua. Așa că după ce m-am gândit eu mult (și prost) am ales Facultatea de Inginerie în Limbi Străine, secția Calculatoare și Ingineria Informației, filiala engleză. Pe cât de pompos sună, pe atât de lame este.

Un alt miros al vieții

Iubesc mirosul toamnei.

Se răsucește în aer, se ascunde după colțuri, se lasă deasupra lumii ca ceața dimineții, exact înainte răsăritului. Mă încântă mirosul de roșu, al merelor, al scorțișoarei și al dovlecilor și mai ales mirosul de porumbi proaspăt culeși în curtea de la țară. Verdele fad dezvăluie aroma unei veri abia trecute, a acelui moment în care fiecare anotimp se transformă în altul. Așa cum florile fac loc frunzelor, albastrul cerului va fi promisiunea iernii. Violetul rar împrăștiat pe cer miroase a un adio  dureros, ca o ceață de nostalgie și dor de casă. Printre toate mirosurile astea se află și cel al gecii tale de piele si ceva mai mult, ceva unic, un miros căruia nu aș putea să-i dau vreodată un nume, dar aș știi că e al tău.

O altfel de viziune a lumii

Aș putea să mă uit în abisul albastru al unor ochi inocenți pentru totdeauna, doar că uneori mai trebuie să și clipesc. Lumea e așa frumoasă acum, mereu schimbătoare și totuși fără să se schimbe vreodată.
O văd acum printr-un filtru al altor ochi verzi, cu un iris auriu si gene lungi și negre.
Mă întreb dacă prin ochi negri lumea se vede altfel. Mi-ar plăcea să văd totul prin alți ochi, căci în ochii mei căprui lucrurile sunt atât de crude! Prin alți ochi, alte culori, în alte unghiuri și din alte locuri. Oare atunci aș putea să observ lucrurile acelea mărunte care s-ar presupune că ar infrumuseța viața?

Lucruri pe care aș fi vrut să le știu despre bunicul (II)

Mă gândesc la bunicii mei și aș vrea să știu dacă au fost vreodată îndrăgostiți. Știu că s-au căsătorit de foarte tineri, dar oare au simțit fluturași în stomac cum simțim noi acum? Sau au fost întotdeauna împovărați de muncă și de griji? Pentru mine ei doi au fost întotdeauna o unitate, o constantă - mamaie și tataie - inseparabili până la moarte. Acum gândul ăsta, de bunica fiind singură, parcă nu își găsește sensul în mintea mea.

Mă uitam la bunicul în ultima perioadă și încercam să găsesc măcar o parte din blândețea și înțelepciunea din trecutul ochilor lui, dar ei erau încețoșați și plini de durere. Aș fi vrut să-l întreb care a fost cea mai fericită amintire a lui. Sau poate o întrebare tâmpită precum ce ar lua dacă ar trebui să trăiască pe o insulă izolată? Îmi amintesc cum acum câțiva ani îmi cerea mâna să-l ajut să se ridice din pat. Se inversaseră rolurile: în trecut, el mă ajuta pe mine să fac pași.

Lucruri pe care aș fi vrut să le știu despre bunicul (I)

Îmi amintesc de bunicul în ultimii ani stând întins în patul vechi din odaie, lângă plita ce servea pe post de aragaz și sobă. Avea ochii deschiși și încerca în zadar să-mi spună ceva, ceva ce aproape niciodată nu reușeam să înțeleg. Bucuria pe care o aveam când eram copil și intram în casa bunicilor s-a transformat pe parcurs în durerea vederii bunicului pe acel pat ce avea să-i devină patul morții. Intram și stăteam un timp în tăcere lângă el. Acum acel timp îmi pare a fi fost prea puțin...

E un final prea trist pentru o viață la fel de tristă, o viață ce putea fi altfel: mai lungă și mai bună. Mi-as dori ca eutanasia asistată și voluntară a oamenilor să se legalizeze și în România. Aș vota și aș susține-o. Când aflii că ai o boală ca Parkinson, Alzheimer, Huntington sau oricare din acele boli ce te transformă din om în neom, pentru ce să mai trăiești să ajungi în stadiul final? De ce oamenii care te iubesc să te vadă la nivelul cel mai de jos pe care îl poate atinge o ființă umană, nebunia? Mulți știu despre Parkinson că este doar un simplu tremor al articulațiilor. Lucrurl acesta e total greșit, boala având implicații atât pe nivel fizic, psihic, cât și emoțional. Care-i rostul, când ți se ia propria personalitate, să mai trăiești, lăsând în uma ta doar o umbă vagă a ceea ce ai fost odată?

Nu suntem niciodată ceea ce credem

Cel puțin o dată pe zi mă trezesc dorindu-mi să fiu mai puțin. Mai puțin influențabilă, mai puțin sensibilă, mai puțin o aiurită.

Totul ar fi mult mai bine. Dacă legătura dintre ce am și ce îmi doresc s-ar închide, lucrurile ar fi mult mai simple pentru prima dată în ani de zile. Și aș putea să inhalez fără să mă gândesc care ar fi consecințele peste cinci minute. Poți doar să-ți imaginezi ce îmi trece de fapt prin minte, iar gândul ăsta mă bântuie de luni întregi.

Fata care am fost, se evaporă încet...

Am ținut toată durerea pe vârful limbii, ca un secret ce stă să fie dezvăluit. Încă îmi e frică să spun ce s-a întâmplat cu voce tare, dar chiar și așa nu se diluează impactul pe care l-a avut în interiorul meu. Închideam ochii în toate aceste zile și îmi doream să pretind că nimic nu e adevărat.
Iar într-una din aceste dimineți, pentru prima dată, chiar m-am trezit cu mai puțin....

Prince Charming

Trebuie sa încetezi să faci asta.

Să fac ce?

Să scrii despre mine.

De ce?

Pentru că... mă sperie. Nu eu sunt tipul ăsta despre care scrii. Nu sunt vreun fel de Prince Charming sau o mare de bunătate, sau orice zici tu că vezi în ochii mei.

Serios?

Da. Chiar trebuie să mai lucrezi la percepția ta despre oameni pentru că greșești. E ca și cum nu m-ai cunoaște deloc.

Și de ce nu mă corectezi, iar eu o să scriu despre tine așa cum dorești.

Ok... În primul rând sunt o persoană supărăcioasă. 

Dementa lucrare a unei boli

L-am visat azi. Era sănătos și mă ținea în poala lui, exact ca atunci când eram mică și o certa pe bunica atunci când mă mai altoia... copil neastâmpărat ce eram!
Probabil sunt o nepoată rea, căci uneori uit. Uit de ei și îmi amintesc doar în zilele triste, ca asta, atunci când un vis îmi zdruncină liniștea. Mă uit la toți oamenii ăștia mărginiți, care nu văd mai departe de lungul nasului, care se gândesc doar la bani și politică și încerc să nu îi judec. Dar tot ce îmi trece prin minte este faptul că nu își merită fericirea; că mi-aș dori să le-o smulg și să le-o ofer oamenilor pe care îi iubesc. Mi-aș dori să îi dăruiesc bunicului un pic din viața lor plină de de toate pe care poate că a așteptat-o întoteauna. Acum nu mai așteaptă nimic... decât moartea.

Am citit undeva că viața e un deal pe care îl urci și apoi îl cobori. În prima parte tot ce îți dorești este să ajungi în vârf. Acolo găsești fericirea, punctul culminant, apogeul vieții. Atunci te simți împlinit. Apoi, după un timp, când extazul se mai domolește, începi să vezi ce e înaintea ta: o imensă coborâre la finalul căreia te așteaptă moartea. Și toată lumea știe că urcușul e întoteauna mai greu decât coborârea, care trece într-o clipă.

Miercurea fără cuvinte - Osprey Falls

Carmen