Atingeri

Câteodată cuvintele nu sunt de ajuns.

Aș vrea să merg cu tine prin ploaie și să-ți ascult vocea povestind despre tot și nimic, despre problema la programare pe care ai reușit să o rezolvi aseară, despre discuțiile cu ai tăi, despre cât de mult aștepți plecarea noastră, cât îți dorești să-ți petreci toate zilele alături de mine și cât de greu trec clipele în care nu sunt cu tine.

Aș vrea să-mi trec palmele peste bumbacul moale al tricoului tău și să fiu geloasă pe el că te atinge atât de des. Aș vrea să-ți umplu spațiul dintre degete cu propriile mele degete. Aș vrea să-ți simt palmele pe spatele meu, urmărindu-mi curbura umerilor și să tremur când urmezi linia coloanei până la final. Aș vrea să-mi înlănțui brațele în jurul taliei tale și să nu-mi dau niciodată drumul; să schimbăm fericire tăcută și să simțim realiatea unei persoane atât de aproape, atât de adevărată, atât de iubită.

Sunetul unei relații

Sursă foto

Eram așa armonioși, tu și cu mine...

Ascultam vâjâitul vântului printre frunzele de toamnă și gânduri despre tine și despre toate cele prin care am trecut împreună dansau printre crengi arămii. Îmi amintesc foșnetul frunzelor bolnave sub presiunea picioarelor noastre când alergam în parc jucându-ne de-a dragostea.

Mi-aș dori să aud lemnele troznind în sobă în tmp ce stăm întinși în fața șeminelui,iar fulgii de zăpadă să se topească lin pe genele tale. Să se audă o vioară pe fundal întreruptă doar de zgomotul unui tunet, apoi de râsul tău când mă ascund zgribulită în brațele tale și în secunda următoare camera se luminează a fulger. Apoi fulgii să se transforme în ploaie și simfonia transformării unui anotimp să ne mâmgâie îmbrățișarea.

Încă mai există oameni buni

Uneori să-mi exprim mulțumirile către anumite persoane pare un gest atât de mic... Dar ce pot să fac? De cele mai multe ori cuvintele sunt tot ce am. Oamenii de peste tot din lume pe care i-am cunoscut pe internet s-au dovedit a avea mai multe de oferit decât păreri, tipsuri sau sfaturi. Unii dintre ei au avut de oferit întreaga lor prietenie, iar aici mă refer la Cristina.

Am fost și suntem amandouă interesate de artă, fie că este literatură, fotografie, sau orice altă formă ce ne ajunge la suflet. Chiar dacă am avut de multe ori sisteme de crdință sau puncte de vedere complet diferite, ea a fost acolo pentru mine, incurajându-mă în momente în care aveam cea mai mare nevoie.

Miercurea fără cuvinte - Madame Tussauds

Dragoste cu ciocolată

Sursă foto

Dragostea are gust de ciocolată.

Întotdeauna am păstrat o linguriță din prăjitura de ciocolată și pentru tine. Știam că o să vii. Ai gustat-o cu o atât de mare plăcere încât m-am înfiorat. Au mai rămas doar firimituri pe marginea bolului, pe care le-ai înfulcat cu poftă - atât de bună m-ai făcut să cred că e dragostea mea.

Cu toate că întotdeauna am pus prea mult unt în prăjituri, tu îmi ziceai cât de bune sunt. Sănătatea nu a fost niciodată punctul tău forte până la urmă. Dulcele a fost întotdauna aroma alegerii tale de a rămâne cu mine. Îmi savuram ciocolata caldă în nopțile reci în timp ce tu o devorai pe a ta atât de repede încât mă întrebam cum de nu te arzi.

Suflete în afara trupului

- Cred că eu îmi port sufletul în afara trupului.

- Hm.. Ăsta e un lucru ciudat.

- Am toate simptomele.

- Și care sunt ele?

- Îmi pasă prea mult de lucrurile greșite, de lucrurile străine, inima mi se rupe prea ușor iar creierul meu se simte puțin asimetric față de lucrurile ce s-ar presupune că sunt amuzante.

- Amuzante?

- Da. Știi tu... Petreceri, alcool, lucruri de genul ăsta.

Despre Politehnică

Intră cine vrea, iese cine poate.

Ăsta e motto-ul uneia dintre cele mai bune și cele mai grele universități din România (cică). Cum am ajuns eu aici? Nici eu nu știu. Dând două examene. Am luat 10 și 8.50. Asta bineînțeles, după ce am trecut bacul și după ce au picat primele două opțiuni: Academia de Poliție și Academia Militară. De ce? Că's prea scundă pentru prima și prea lașă pentru a candida la un loc din trei pe țară pentru cea de-a doua. Așa că după ce m-am gândit eu mult (și prost) am ales Facultatea de Inginerie în Limbi Străine, secția Calculatoare și Ingineria Informației, filiala engleză. Pe cât de pompos sună, pe atât de lame este.

Un alt miros al vieții

Iubesc mirosul toamnei.

Se răsucește în aer, se ascunde după colțuri, se lasă deasupra lumii ca ceața dimineții, exact înainte răsăritului. Mă încântă mirosul de roșu, al merelor, al scorțișoarei și al dovlecilor și mai ales mirosul de porumbi proaspăt culeși în curtea de la țară. Verdele fad dezvăluie aroma unei veri abia trecute, a acelui moment în care fiecare anotimp se transformă în altul. Așa cum florile fac loc frunzelor, albastrul cerului va fi promisiunea iernii. Violetul rar împrăștiat pe cer miroase a un adio  dureros, ca o ceață de nostalgie și dor de casă. Printre toate mirosurile astea se află și cel al gecii tale de piele si ceva mai mult, ceva unic, un miros căruia nu aș putea să-i dau vreodată un nume, dar aș știi că e al tău.

O altfel de viziune a lumii

Aș putea să mă uit în abisul albastru al unor ochi inocenți pentru totdeauna, doar că uneori mai trebuie să și clipesc. Lumea e așa frumoasă acum, mereu schimbătoare și totuși fără să se schimbe vreodată.
O văd acum printr-un filtru al altor ochi verzi, cu un iris auriu si gene lungi și negre.
Mă întreb dacă prin ochi negri lumea se vede altfel. Mi-ar plăcea să văd totul prin alți ochi, căci în ochii mei căprui lucrurile sunt atât de crude! Prin alți ochi, alte culori, în alte unghiuri și din alte locuri. Oare atunci aș putea să observ lucrurile acelea mărunte care s-ar presupune că ar infrumuseța viața?

Lucruri pe care aș fi vrut să le știu despre bunicul (II)

Mă gândesc la bunicii mei și aș vrea să știu dacă au fost vreodată îndrăgostiți. Știu că s-au căsătorit de foarte tineri, dar oare au simțit fluturași în stomac cum simțim noi acum? Sau au fost întotdeauna împovărați de muncă și de griji? Pentru mine ei doi au fost întotdeauna o unitate, o constantă - mamaie și tataie - inseparabili până la moarte. Acum gândul ăsta, de bunica fiind singură, parcă nu își găsește sensul în mintea mea.

Mă uitam la bunicul în ultima perioadă și încercam să găsesc măcar o parte din blândețea și înțelepciunea din trecutul ochilor lui, dar ei erau încețoșați și plini de durere. Aș fi vrut să-l întreb care a fost cea mai fericită amintire a lui. Sau poate o întrebare tâmpită precum ce ar lua dacă ar trebui să trăiască pe o insulă izolată? Îmi amintesc cum acum câțiva ani îmi cerea mâna să-l ajut să se ridice din pat. Se inversaseră rolurile: în trecut, el mă ajuta pe mine să fac pași.