Zâmbete

Îmi zicea odată o doamnă pe care din păcate o cunosc doar aici, în lumea blogosferică: Cred în inocență pentru că mă face să zâmbesc. Și sper să o văd curând, pe zâmbetul copilului meu.

Dorința i-a fost împlinită într-un fel care mă încântă pe zi ce trece. Mă uimește cum, indiferent cât de supărată ar fi, zâmbetul Ioanei îi înseninează fața și nu se poate abține să nu îi zâmbească înapoi.
Și asta m-a pus pe gânduri. De ce ne este așa de greu să zâmbim? Zâmbetul este un reflex automat, e implantat în noi încă de când ne-am născut.

Răspunsul e simplu. Zâmbim pentru că alegem să nu o facem.
Sună oribil, nu ? Da, chiar este oribil. Atât de mulți dintre noi suntem strânși în lucrurile negative ale vieții încât am devenit obișnuiți cu ele. Vedem oameni care zâmbesc, sunt fericiți și asta ne înfurie și mai tare, pentru că noi nu putem fi ca ei. E un lucru incredibil de murdar și de egoist să fii gelos pe cineva doar pentru că e fericit.

Nu scriu despre tine

Astăzi nu o să scriu despre tine.
În schimb o să scriu despre nisipul sărat din fața casei bunicului și despre culoarea valurilor la apus: aurii și sângerii în lumina razelor. O să scriu despre cum am intrat printre ele îmbrăcată în mijlocul iernii și cum atingerea lor de gheață mi-a furat suflul, mi-a paralizat pielea și mi-a amorțit plămânii. O să scriu despre singura amintire pe care o am: să fiu aruncată dintr-un val în altul ca un copil ce își plimbă bucata de pâine dintr-o mână în alta. O să scriu despre toată durerea adusă la viața de inconștiența apelor tulburi ca în momentul când mi-am dat seama că o să te pierd, ghemuită pe mocheta din acea cameră veche cu unghiile înfipte în piele.

Nu, astăzi nu pot să scriu despre tine.
În schimb o să scriu despre perioada din spital, despre pereții palizi și inimile sterilizate, despre cum toate produsele de curățare din lume nu m-au putut scăpa de toate astea. O să scriu despre mirosul clorului pe care mi-l doresc picurat în ochi, în gură, pe piele și pe orice parte a mea imprimată cu urmele spitalului. O să scriu despre cearceafurile aspre ce-mi acopereau trupul deshidratat și cum ochii îmi erau prea lărgiți și prea goi. O să scriu despre mersul obosit al pacienților pe holuri și despre oamenii căzuți în baie, stând în fund, rezemați de piciorul chiuvetei, cu capul sprijinit în mâini - și eu printre ei. O să scriu despre agonia faptului ca te-am pierdut și despre nebunia ce m-a cuprins, despre cum visez în fiecare noapte că renasc din flăcări amare ce ling fiecare bucățică goală din mine. Așa cum ai făcut tu când m-ai cuprins la pieptul tău oceanic.

Cântecul nostru

Dă-mi o scrisoare, compune-mi un cântec,

Prinde-mi fluturii, nebunii, din pântec.

Șoptește-mi firav la ureche sonete,

Umple cu-amintiri ale inimii casete.

Trezește-mă din somn cu a ta voce plăpândă

Când soarele-și trimite furiș lumina pe-o rază blândă.

Găsește-mi mâinile în așternutul dimineții

Și prinde-le și strânge-le și ia-le paloarea gheții.

Du-mă în brațe aievea, cufundă-mă-n verde,

Iarba crescută adie, în ochii-mi mi se pierde.

Ce vrea o fată

Vreau să mă înalț pe aripile măiestre ale îngerilor
și să dansez pe praful planetelor.

Vreau să zbor până în centrul soarelui
și să aterizez în abisul pământului.

Vreau să-mi leg panglici albe în păr
și să cânt cu nisipul din valuri.

Vreau să intru în visul unui martir
și să simt cum e să fiu salvată.

Vreau ca lumea să-mi cânte de noapte bună
și să adormim amândouă.

Vreau să fiu cerneala de pe această pagină
și să ți-o citesc cu voce tare ție.

Atunci când...

Când ești îndrăgostit ...

... e ca atunci când, la 5 ani, cățelul tău a murit otrăvit de vecinul de peste drum. Ai învățat atunci că nothing lasts forever și că unii oameni te obligă pur și simplu să urăști.
... e ca atunci când educatoarea te-a certat pentru prima dată la grădiniță pentru că ți-ai umplut buzunarele cu  nisip și pietricele.
... e ca atunci când aproape te-ai înecat în piscina vărului tău, iar când te-ai uitat spre suprafața apei limpezi, ai crezut că vezi fața lui Dumnezeu printre nori.
... e ca atunci când ai aflat că monștrii nu sunt reali, dar ai continuat să te trezești mereu țipând.

Încercare eșuată

Da, cam așa a fost ultima mea încercare de a găti. Eșuată. Ce am vrut sa încerc? Curcan cu ciuperci. Nimic mai simplu, nu? Doar că... a fost o diferență enormă între ce trebuia să iasă și ce a ieșit:

A doua imagine arată ca și când ar fi vomitat Kyra. Știu. Am încercat totuși să iau o înghițitură, gândindu-mă că poate e ca la oameni și aparențele înșală. Neînțeleaptă decizie! M-a durut stomacul toată seara.
Ciudat rateul ăsta al meu, asta în condițiile în care, deși nu am încercat eu prea multe rețete până acum, mai toate mi-au ieșit. Cu excepția unor fursecuri pe care le-am nimerit mai mult sub format de pâine coaptă. Aaa da, și prima încercare de clătite a ajuns la coșul de gunoi. Dar am avut și câteva tentative foarte gustoase, gen pui senegalez, mere coapte cu miere și alte dulciuri.