Cuvintele ucid

Te rog să continui, domnule! Continuă să mă înjunghi și să mă insulți cu ale tale cuvinte. Spune-mi cuvintele tale veninoase şi crude căci nu îmi mai pasă. Sunt prea amorțită de la atât de multă agonie ca să mai simt durere.
Fiecare silabă pe care o spui e ca un cuțit înfipt în mine, fiecare deschizând o altă rană, fiecare tăind altă venă, fiecare cauzând un alt râu de sânge, fiecare spărgându-mă în bucăți (mai ales că nu am fost eu niciodată persoana cu cele mai bune reflexe).

De ce încă mai cred vorbele tale cu atât de multe tăișuri? De ce toate ajung în inimă dar și în minte, încercând să mă convingă că tot ce spui e adevărat? Nerușinatule, încă mă mai crezi atât de fraieră? Chiar am față de clovn? Sunt curioasă dacă ai fi în stare să râzi dacă aș pleca din lumea asta.

La plimbare cu mașina

E un an jumate de când mi-am luat permisul și de când conduc cu drag mașina alor mei. Ce-i drept e că o fac destul de rar, mai ales acum de când am stat mai mult în București la facultate.
Nu știu dacă am față de șoferiță bună sau nu, dar adevărul este că... nu sunt! Sau cel puțin am momente și momente, cele mai proaste ajungând la un deznodământ nu foarte fericit pentru mașină. Să nu mai vorbesc de faptul că reflexele mele sunt îngrozitoare: de cele mai multe ori, dacă îmi apare ceva în față ridic picioarele de pe toate pedalele, iau mâinile de pe volan și închid ochii. Sau poate și exagerez un pic acum. Ideea era ca mașina alor mei a avut grav de suferit cu mine la volan.

Nici nu trecuseră câteva luni de când mi s-a permis să conduc mașina fără însoțitor că am și făcut-o de oaie. Le-o cerusem să mă duc la meditație că deh, draguța de mine nu mai avea chef să folosească transportul în comun acum că eram posesoarea unui cartonaș roz și lucios la mine în portofel. Mă sfătuise al meu tătic să o las lângă un anumit parc, unde nu era așa mult trafic, însă cum eu mă credeam mai cu moț am mers cu ea pana în spatele blocului profei, am făcut pe dracu-n patru și am reușit s-o parchez cu bine.

Mâncare pentru suflet

Ce ar trebui să știi:
Aici nu e un restaurant și eu nu sunt în meniu. Dragostea nu poate fi comandată. Un ipocrit ar spune să nu te uiți la mâncarea pe care știi că nu ți-o poți permite.

Ce ar trebui să știu:
Nu fac parte dintr-un mic dejun copios și nu sunt nici hemoglobina din venele tale. Nici tu în ale mele. Amândoi avem deficit de fier, dar să știi că nu sunt anemică. Dar nu sunt nici doctorul tău și nu mă plătește nimeni să îți scriu rețete (deși o fac).

Ce sugerez:
O dietă sănătoasă fără mine. Știm prea bine cât de dezordonată este piramida noastră: slăbiciunea mea este paloarea ta, inima mea are prea multe calorii. Poate și a ta, nu sunt sigură, știi că nu mi-a păsat niciodată de chestii nutriționale.

Cum să fii artist

Să fii artist nu-i chiar atât de simplu
Și nici un dar căzut din cer sinistru.
E-o treabă grea, dar când înveți să crești
Devine simplă, căci știi s-o prețuiești.

Începe cu ceva ce o numesc voință.
Și se continuă lin cu sfânta ta credință
Pe care mulți încearcă s-o ia de lângă tine
Și alt crez să-ți impună, să vrea să te domine.

Pasiunea e la rând, dar mare grijă ai!
Când furia ai s-o combini cu iubirile de mai.
S-o lași ascunsă bine și-n clipa potrivită
Să descui cu cheia, să n-o lași adormită.

Dacă vrei să continui îți trebuie instrumente:
Stilou, cerneală, foaie și lucruri aferente.
Iar dacă n-o să le ai la-îndemână
Vei deveni doar altul cu o idee bună.

Învață-mă să scriu

Cu ochii blânzi și negri a venit la mine și mi-a spus Învață-mă să scriu, te rog!
L-am privit uimită: Să scrii ce?
Învață-mă să scriu versuri. Am nevoie să scriu poezii. Dar niciodată nu știu despre ce să scriu...
Atunci am înțeles problema. ok. Scrie despre reflexia soarelui în apă, despre cum soarele își varsă razele sângerii pe nisipul mării, formând dâmburi de cupru. Scrie despre răcoarea plajei umede care îți dă fiori precum o iubită nestemată la atingerile căreia vibrezi.
A zâmbit, dar a fost un zâmbet scurt: Și totuși nu am fost niciodată la mare...
Atunci scrie despre oraș, despre stolurile de porumbei ce răzbat printre zgârie-nori precum îngerii sau despre mirosul obișnuit de petrol. Încearcă să exprimi sentimentul care te cuprinde când traversezi alei întunecate dar liniștite, spune cum frica îți îngheață inima, formând un iceberg de trepidații care nu se va topi până când vei vedea lumina unei străzi populate.
Dar vreau să scriu despre sentimentele mele, nu despre locuri.

Când viața respiră moarte

Vorbeam acum mai bine de un an despre compania unei bune prietene, Moartea. Mulți s-au uitat ciudat la mine, mulți m-au acuzat așa cum am mai povestit și acolo. Nici acum, după atâția ani, lucrurile nu s-au schimbat. Nici în privința oamenilor, nici în privința ei. Și nu vreau să luați ceea ce spun doar ca o metaforă - Moartea chiar este cea mai bună prietenă a mea, cu sensul cel mai propriu pe care îl poate avea această afirmație.
În tot acest timp a continuat să mă viziteze pentru obișnuitele noastre seri de cărți, dans, film sau alte activități pe care le faci cu un prieten. Întotdeauna era imprevizibilă și venea când mă așteptam cel mai puțin. Acum însă știam că o să apară...

Niște medici mă înștiințaseră și știam semnificația vorbelor lor. Așa că în fiecare seară o așteptam dar de această dată fără entuziasmul și degajarea de dinainte. De data asta i-am pregătit cina dar nu în bucătărie, ci am aranjat o masă enormă și elegantă în camera de oaspeți. Mi-am închis telefonul căci nu voiam să  fiu deranjată de nimeni. Oricum le spusesem tuturor că voi pleca într-o lungă călătorie.
Am așezat pe platouri de cristal bucățele din mine după ani întregi de preparare. Știam că prietena mea preferă lumina slabă așa că am ales niște lumânărele parfumate în locul orbitoarelor becuri. Mi-am acoperit nerăbdarea și tremurul cu bijuterii strălucitoare, farduri colorate, dar bine aplicate iar trupul mi l-am învelit într-o rochie scumpă.

Inel de nuntă

Dintr-atâtea bijuterii placate cu aur
Tu mi-ai făcut onoarea și cinstea
Să-ți port la mâna stângă dragostea
Într-un inel ce-l am și-n suflet tezaur.

Bijuterie simbol pe care-o port cu drag,
Mi-ai dăruit-o sub sfântul jurământ
Iubite, o voi purta cu mine și-n veșnicul mormânt,
Și-n Rai când voi ajunge-n fața-acelui prag.

Visez cu ochi deschiși acel moment special
Când din iubire pură eu voi primi în dar
Un cerc al veșniciei, un cerc fără cusur
Ce mi-l vei pune, dragă, pe deget stâng, în jur.

Dar mai întâi de toate, să nu uităm ceva.
E scumpa întrebare și cu răspunsul Da!
O dulce-îmbrățișare, urmată de-un sărut
De nicăieri, ca prin minune un inel a apărut.

M-am întrebat mereu Dar oare cum va fi?
De unde mi-l va lua și cum l-ar dărui?
Într-un loc romantic, retras și liniștit?
Cu pietre, simplu, colorat sau înflorit?