A fost odată un băiat care avea toate întotdeauna cuvintele potrivite, toate metaforele, alegoriile, sinonimele, antonimele și zâmbetele la el. Le folosea ca niște furtuni, uragane, trenuri, tobe... inimi.
Ea era doar genul de fată banală care citea mult și rostea vorbe pe care le găseai doar în cărți, stilouri și foi în locul unde dormea. Dar le împărțea pe fiecare în parte, chiar și atunci când el pleca diminețile. Le împărțea așa cum o barcă împarte apa, cum țigările împart plămânii, cum buzele împart alte buze, cum un artist își împarte inima.
Dar inima ei bate prea repede. Și nu sunt genul de bătăi pe care le avea când era mică și băiatul ei favorit i-a dat un sărut pe obraz, ci genul de bătăi pe care le simte când își împarte cuvintele cu el; pulsații ale inimii pe care le poți obține doar cu pielea neacoperită, dar nu genul acela de piele dezgolită, ci combinată cu priviri pe care își imaginează că le-a avut și Shakespeare pe vremea când era tânăr.
