De-a-ndoaselea

17. Miroase a pastile și a metal sterilizat.
Mă urc în patul lui Andrei, chiar dacă asistentele mi-au interzis asta. Închide ochii și mă strânge tare în brațe, și spune că atunci când nu mă poate vedea, mai bine pretinde că nu am existat niciodată.

15. Mă invită în mansarda casei, îmi arată priveliștea și începe să mă gâdile neașteptat. Mă zbengui un pic, fug, apuc o pernă și arunc înspre el. Încearcă să se țină de măsuță dar cade pe podea cu un zgomot de pardoseală scârțâind. Nu am observat ochii lui încețoșați dându-se peste cap sau strigătul de ajutor ce s-a auzit, care ar putea sau nu să fi fost al meu.
Apoi la spital m-a chemat și și-a cerut scuze că a păstrat secrete față de mine, iar doctorii s-au lansat în o grămada de explicații despre cancerul lui.
Ochii lor erau triști.

Zone gri

Asta e ceea ce nu pot sa înțeleg.

E o înțelegere cum că nimic nu este alb sau negru. Binele poate fi atins prin metode rele, ceea ce e rău poate fi uneori bun și dacă faci dreapta pentru un timp suficient de lung, la un moment dat tot vei ajunge să o iei la stânga.
Cel puțin eu așa am crezut mereu.

Dar asta e o linie care nu poate fi încețoșată. Singura linie care desparte la perfecție cel mai întunecat negru de cel mai strălucitor alb. Mai precis, toți suntem până când nu mai suntem. Respirăm până când nu mai respirăm. Trăim până când murim. Nu există vreo linie gri, indiferent de ce ar spune doctorii sau preoții sau moartea cerebrala/ clinică sau ce-o fi. Inima bate până când se oprește.

Crăciunul meu

Crăciunul, așa cum ar trebui să fie:
Familia adunată în sufragerie
Și zâmbete strânse lângă brad,
Povești despre-acel vechi camarad,
Cu haine roșii ș-albă barbă
Grăbit, pentru copii el aleargă.

Dar și adulții să-nțeleagă
Că traista-i mare, încăpătoare,
Și poate-oricine să aleagă.
Dar nu-i o veste-amăgitoare,
Gândește-te! O viață-ntreagă
Fii veselă de sărbătoare.

Un Crăciun împreună

Ochii lui E. se plimbau de la produs la produs, gândindu-se ce ar putea să-i cumpere lui V. Un ghiozdan? Nu, nu ar vrea asta. O pălărie? Nu, nu ar vrea nici asta. A oftat, gata să accepte faptul ca nu are ce să îi cumpere pentru Ajunul Crăciunului. Și-ar fi dorit ca S. sa fie acolo, să o ajute cu dilema ei. Poate ea și-ar fi putut da seama care să fie cadoul potrivit pentru un băiat. Mereu i-a plăcut să cumpere cadouri, dar să facă asta pentru V. pare atât de greu! Parcă nimic din vitrine nu era pe placul lui, până când un fular i-a captat atenția. Era un maro închis ce se potrivea perfect cu mănușile lui groase. Și materialul era atât de fin, știa că o să i-l împrumute și ei când îi era frig. A plecat mulțumită din magazin gândindu-se că a găsit cadoul perfect.

Tocurile i se afundau în zăpada abia așezată cu un scârțâit abia perceptibil. Mergea grăbită pe străzi luminate de decorațiuni de Crăciun și i se părea că toți oamenii pe care îi întâlnește îi zâmbesc. Asta o făcea să îi dea încredere că lui V. îi va plăcea cadoul. O încânta generozitatea și bucuria oamenilor din preajma sărbătorilor iar faptul ca îl va vedea pe V. va fi steluța din vârful bradului.