Lucruri pe care aș fi vrut să le știu despre bunicul (II)

Mă gândesc la bunicii mei și aș vrea să știu dacă au fost vreodată îndrăgostiți. Știu că s-au căsătorit de foarte tineri, dar oare au simțit fluturași în stomac cum simțim noi acum? Sau au fost întotdeauna împovărați de muncă și de griji? Pentru mine ei doi au fost întotdeauna o unitate, o constantă - mamaie și tataie - inseparabili până la moarte. Acum gândul ăsta, de bunica fiind singură, parcă nu își găsește sensul în mintea mea.

Mă uitam la bunicul în ultima perioadă și încercam să găsesc măcar o parte din blândețea și înțelepciunea din trecutul ochilor lui, dar ei erau încețoșați și plini de durere. Aș fi vrut să-l întreb care a fost cea mai fericită amintire a lui. Sau poate o întrebare tâmpită precum ce ar lua dacă ar trebui să trăiască pe o insulă izolată? Îmi amintesc cum acum câțiva ani îmi cerea mâna să-l ajut să se ridice din pat. Se inversaseră rolurile: în trecut, el mă ajuta pe mine să fac pași.

Lucruri pe care aș fi vrut să le știu despre bunicul (I)

Îmi amintesc de bunicul în ultimii ani stând întins în patul vechi din odaie, lângă plita ce servea pe post de aragaz și sobă. Avea ochii deschiși și încerca în zadar să-mi spună ceva, ceva ce aproape niciodată nu reușeam să înțeleg. Bucuria pe care o aveam când eram copil și intram în casa bunicilor s-a transformat pe parcurs în durerea vederii bunicului pe acel pat ce avea să-i devină patul morții. Intram și stăteam un timp în tăcere lângă el. Acum acel timp îmi pare a fi fost prea puțin...

E un final prea trist pentru o viață la fel de tristă, o viață ce putea fi altfel: mai lungă și mai bună. Mi-as dori ca eutanasia asistată și voluntară a oamenilor să se legalizeze și în România. Aș vota și aș susține-o. Când aflii că ai o boală ca Parkinson, Alzheimer, Huntington sau oricare din acele boli ce te transformă din om în neom, pentru ce să mai trăiești să ajungi în stadiul final? De ce oamenii care te iubesc să te vadă la nivelul cel mai de jos pe care îl poate atinge o ființă umană, nebunia? Mulți știu despre Parkinson că este doar un simplu tremor al articulațiilor. Lucrurl acesta e total greșit, boala având implicații atât pe nivel fizic, psihic, cât și emoțional. Care-i rostul, când ți se ia propria personalitate, să mai trăiești, lăsând în uma ta doar o umbă vagă a ceea ce ai fost odată?

Nu suntem niciodată ceea ce credem

Cel puțin o dată pe zi mă trezesc dorindu-mi să fiu mai puțin. Mai puțin influențabilă, mai puțin sensibilă, mai puțin o aiurită.

Totul ar fi mult mai bine. Dacă legătura dintre ce am și ce îmi doresc s-ar închide, lucrurile ar fi mult mai simple pentru prima dată în ani de zile. Și aș putea să inhalez fără să mă gândesc care ar fi consecințele peste cinci minute. Poți doar să-ți imaginezi ce îmi trece de fapt prin minte, iar gândul ăsta mă bântuie de luni întregi.

Fata care am fost, se evaporă încet...

Am ținut toată durerea pe vârful limbii, ca un secret ce stă să fie dezvăluit. Încă îmi e frică să spun ce s-a întâmplat cu voce tare, dar chiar și așa nu se diluează impactul pe care l-a avut în interiorul meu. Închideam ochii în toate aceste zile și îmi doream să pretind că nimic nu e adevărat.
Iar într-una din aceste dimineți, pentru prima dată, chiar m-am trezit cu mai puțin....