Casa bunicilor

Casa asta nu mă mai primește. Are drugul tras și porțile larg deschise, dar sufletul și-l ține încuiat. Demult, vântul bătea a ploaie, astăzi bate a lacrimi - lacrimile unor vieți ce s-au scurs printre găurile gardului. Atunci era liniște iar florile primăverii prevesteau recoltă și voie bună. Acum florile prevestesc morminte - morminte săpate în mijlocul curții, în fața verandei înconjurată de geamuri murdare.

Imaginea unui copil cu părul blond, tuns bob, cu ochelari de Harry Potter și bube la gură trece tristă printre perdele îngălbenite de timp. Copilul se uită lung la mine și-mi spune să plec. La fel și cocoșul din fundul grădinii care odată avea graiul mai blând și aducea pe aripi dimineața. Astăzi țipătul lui îmi zgârie inima. Cântă cu ură și se aliază cu pisicile ce fug în mijlocul prafului ridicat de vârtej. Totul pare un ritual făcut parcă să mă alunge dintr-un loc ce acum mi-e interzis.



Parcă și vântul mă împinge brutal și mă aruncă în stradă, dar mă izbesc de porțile proaspăt vopsite albastru. Pereții casei zâmbesc malefic crezând că m-au învins, dar mă agăț cu unghiile de zăbrelele porții si înfrunt privirea rece a imaginii mele din trecut. Ascunsă în spatele geamurilor, sunt acolo, uitată de vreme și încuiată în casa unde fantasmele unor oameni cu suflet bătrân încearcă să iasă afară.

Descui ușa cu vechea cheie de fier  și cad în genunchi pe pragul ce a fost călcat de prea multe ori de picioare obosite și tremurânde. Mi-era dor de mirosul casei. Îl îmbrățișez și-l las să-mi intre prin toți porii, îl țin captiv și-l înghesui într-un cotlon din mine. Datorită lui locul acesta nu va mai îndrăzni să mă uite vreodată, căci data viitoare când voi face primul pas în această curte și în această casă, voi avea grijă să eliberez puțin din aerul acela învechit. Spiritele camerelor mă vor recunoaște și vor ști că eu sunt fetița blondă, cu părul până la umeri  și ochelari rotunzi care dădea odată viață acelui loc.