Oameni frumoși

Oameni frumoși, îi vezi și îi crezi,

Dar sunt bolnavi, ca omizile-n livezi.

Și urlă, și țipă, și vor să accept,

Și umblă târâș, cu găuri în piept.

Încearcă să te tragă, încearcă să-mpingă,

De-oroarea ce-o au vor să te convingă.

Se uită la tine, cu scârbă ascunsă,

Vino! îți zic, cu privirea lor plânsă.

Și tu îi admiri, n-ai nicio bănuială

Că sub pielea lor albă se-ascunde-o crudă boală.

Și viermi lipicioși ce intră-n a lor carne

Putredă, stricată și plină de larve.

Te-nvață să trăiești și cum să fii ca ei;

Dar respirația lor strică limpezimea apei.

Închiși în oglinda sufletelor spurcate,

Îngropați în boala numită vanitate.

Te zbați, te agiți, din cursă vrei să ieși,

Prezența lor sumbră vrei s-o ocolești.

Dar deja te afunzi în smoala cea negră

Și viața-ți devine o dulce corvoadă.

Sursă foto

De-a-ndoaselea

17. Miroase a pastile și a metal sterilizat.
Mă urc în patul lui Andrei, chiar dacă asistentele mi-au interzis asta. Închide ochii și mă strânge tare în brațe, și spune că atunci când nu mă poate vedea, mai bine pretinde că nu am existat niciodată.

15. Mă invită în mansarda casei, îmi arată priveliștea și începe să mă gâdile neașteptat. Mă zbengui un pic, fug, apuc o pernă și arunc înspre el. Încearcă să se țină de măsuță dar cade pe podea cu un zgomot de pardoseală scârțâind. Nu am observat ochii lui încețoșați dându-se peste cap sau strigătul de ajutor ce s-a auzit, care ar putea sau nu să fi fost al meu.
Apoi la spital m-a chemat și și-a cerut scuze că a păstrat secrete față de mine, iar doctorii s-au lansat în o grămada de explicații despre cancerul lui.
Ochii lor erau triști.

Zone gri

Asta e ceea ce nu pot sa înțeleg.

E o înțelegere cum că nimic nu este alb sau negru. Binele poate fi atins prin metode rele, ceea ce e rău poate fi uneori bun și dacă faci dreapta pentru un timp suficient de lung, la un moment dat tot vei ajunge să o iei la stânga.
Cel puțin eu așa am crezut mereu.

Dar asta e o linie care nu poate fi încețoșată. Singura linie care desparte la perfecție cel mai întunecat negru de cel mai strălucitor alb. Mai precis, toți suntem până când nu mai suntem. Respirăm până când nu mai respirăm. Trăim până când murim. Nu există vreo linie gri, indiferent de ce ar spune doctorii sau preoții sau moartea cerebrala/ clinică sau ce-o fi. Inima bate până când se oprește.

Crăciunul meu

Crăciunul, așa cum ar trebui să fie:
Familia adunată în sufragerie
Și zâmbete strânse lângă brad,
Povești despre-acel vechi camarad,
Cu haine roșii ș-albă barbă
Grăbit, pentru copii el aleargă.

Dar și adulții să-nțeleagă
Că traista-i mare, încăpătoare,
Și poate-oricine să aleagă.
Dar nu-i o veste-amăgitoare,
Gândește-te! O viață-ntreagă
Fii veselă de sărbătoare.

Un Crăciun împreună

Ochii lui E. se plimbau de la produs la produs, gândindu-se ce ar putea să-i cumpere lui V. Un ghiozdan? Nu, nu ar vrea asta. O pălărie? Nu, nu ar vrea nici asta. A oftat, gata să accepte faptul ca nu are ce să îi cumpere pentru Ajunul Crăciunului. Și-ar fi dorit ca S. sa fie acolo, să o ajute cu dilema ei. Poate ea și-ar fi putut da seama care să fie cadoul potrivit pentru un băiat. Mereu i-a plăcut să cumpere cadouri, dar să facă asta pentru V. pare atât de greu! Parcă nimic din vitrine nu era pe placul lui, până când un fular i-a captat atenția. Era un maro închis ce se potrivea perfect cu mănușile lui groase. Și materialul era atât de fin, știa că o să i-l împrumute și ei când îi era frig. A plecat mulțumită din magazin gândindu-se că a găsit cadoul perfect.

Tocurile i se afundau în zăpada abia așezată cu un scârțâit abia perceptibil. Mergea grăbită pe străzi luminate de decorațiuni de Crăciun și i se părea că toți oamenii pe care îi întâlnește îi zâmbesc. Asta o făcea să îi dea încredere că lui V. îi va plăcea cadoul. O încânta generozitatea și bucuria oamenilor din preajma sărbătorilor iar faptul ca îl va vedea pe V. va fi steluța din vârful bradului.

Salvați delfinii!

- Știi ce ?
- Ce?
- Nu ar trebui să ne îndrăgostim. Niciodată!
- De ce?
- Păi, chiar e simplu.
- Nu înțeleg.
- Suntem opuși, tu și eu. Tu ești soarele, eu sunt luna. Tu ești ziua, eu sunt noaptea. Tu ești cald, eu sunt mereu rece.
- Tot nu m-ai lămurit. 
- Sunt o visătoare, iar tu ești visul meu.

Am încetat să scriu

Când te-am întâlnit, am încetat să scriu. Dar am încetat și să notez tot felul de superstiții pe post-it-uri, cum că ar fi ghinion să vezi mireasa înaintea nunții. Am încetat să-mi pară rău pentru lucruri inutile și am început să fiu mai atentă și să nu mai cad atât de des pe scări. Mi-am dat seama că stele noaptea ar putea avea o poveste dar că noi suntem prea ocupați ca s-o ascultăm. Și din nou am încetat să scriu.

Când te-am întâlnit, am încetat să mai încerc să fiu o persoană drăguță și am fost pur și simplu. Dar am realizat și că tăcerea ta e așa grăitoare și că vorbele mele sunt atât de tăcute. Când te-am întâlnit am început să-mi desenez steluțe pe tavan pentru că am realizat că nu voi putea atinge cerul niciodată.
Când te-am întâlnit ți-am urmărit harta oaselor și mi-am umplut mâinile cu ele pentru că am încetat să scriu. Am încetat să mai merg cu spatele gândindu-mă că aș putea pierde priveliștea, o priveliște frumoasă, una cu tine.

Pentru mine

Să știi că nu ai o inimă urâtă și nici ochii tăi nu ar trebui să fie triști. Dragostea nu e un război pe care trebuie să îl câștigi mereu, uneori mai și pierzi. Iar în acele momente închide ochii și o să-ți găsești calea. Amintește-ți să respiri corect pentru că viața e ca o bărcuță de hârtie care uneori se mai și scufundă. Astfel te poți trezi pe sub apă, de-asta trebuie să știi cum să ieși la suprafață. Dacă vei face asta deja vei afla răspunsul la toate întrebările tale.

Amintește-ți întotdeauna de lucrurile mărunte, precum versurile scrise pe marginea caietelor sau dă-ți seama de lucrurile pe care toată lumea le ignoră. Ascultă-ți gândurile apoi pierde-te în ele. Râzi până când începi să plângi. Vezi lucruri pe care nu le-ai mai văzut până acum la oameni. Încetează să-ți mai faci griji despre forma părului tău și sună-l doar să îi spui că ți-e dor de el.

Tăcerea dimineții

Își dorește să aibă picioare drăguțe, în schimb are doar un mod drăguț de a vedea lumea. Nu-i plac umbrelele, crede doar în stelele de la miezul nopții și în picăturile de ploaie ce i se preling pe față, pe gât, pe spate.
Cunoaște lucruri pe care mulți le consideră inutile. Sunt mai multe stele în univers decât fire de nisip pe Pământ. Câinii au peste 300 de expresii faciale, majoritatea realizate cu urechile. O persoană stă în întreaga sa viața 2 săptămâni așteptând culoarea roșu la semafor.
Se întreabă dacă stelele sunt doar pixeli morți pe suprafața cerului? Sau poate sunt spectre cu lumi vii în ele. Sau noi suntem doar umbrele altor persoane care la rândul lor se cred singure în univers.

Clopoței de vânt

Deci... Vreau să cresc, să am o slujbă, să fiu fericită, să am bani, să am familie. Dar nu pot; sunt prea ocupată cu clopoțeii de vânt din ușă. Adică... la dracu cu ei, nu? Stau întinsă pe podea (patul meu e prea tare) și ma las purtată de muzica aia nenorocită a clopoțeilor. Dar câteodată ador și visez că mă căsătoresc cu un criminal în serie sau că mă joc cu sora fostului meu prieten pentru că... de ce nu? Apoi mă trezesc și dau de facturi, taxe, cărți de credit, de oameni ce mor și alte porcării.
Și clopoței de vânt.
Nu știu ce se întâmplă cu mine.
De fapt știu, se cheamă obsessive compulsive disorder sau major depressive disorder sau severe anxiety  sau o mulțime de alte căcaturi ce ar dura prea mult să le detaliez, dar vorbesc despre cele pe care asigurarea de viață nu le acoperă.