Obsesia

Durează 8 minute și 14 secunde să merg către casa ta în fiecare zi. Mama ta nu încetează niciodată să îmi zâmbească atunci când îmi deschide ușa. Nu încetez niciodată să observ că zâmbetul nu îi este și în ochi.
Îți lași ușa deschisă exact 2.3 centimetri dar nu cred că o faci intenționat. Probabil e ceva în neregulă cu lemnul de rămâne mereu în acea poziție. Intru doar cu jumătate de picior și te ascult cum oftezi, încercând să descifrez cât de bolnavă de simți astăzi. Urăsc faptul că de fiecare dată când mă gândesc că suferi, chiar am dreptate.

6 luni, 17 zile și 14 ore au trecut de când doctorii ne-au spus că ai o boală. Stăteam acolo cu părinții tăi ascultând un om care spunea cuvinte ca stadiu sau terminal. Număram de câte ori te numea pacient, ca și când erai doar un număr.

Ce s-a schimbat?

Era o fată de 20 ai cărei ochi străluceau în lumina soarelui. Avea un zâmbet ce putea lumina întreaga cameră. Avea o familie frumoasă și prieteni cum nu putea cere mai mult iar iubitul ei era uimitor.
Își dorea ca într-o zi să locuiască într-o casă mare și la fel de primitoare ca cea în care a crescut. După ce va absolvi dorea să își găsească un job la care să se ducă de plăcere. Apoi visa să se căsătorească cu prințul ei și să trăiască fericiți până la adânci bătrâneți.
Dorea copii frumoși pe care să-i iubească din toată inima, iar când va veni timpul va dormi pentru totdeauna alături de soțul ei loial. Visa la o viață perfectă.

Pentru că ploaia...

Dacă viața ar fi un tricou, ai fi o mărime mare.
Iar eu aș fi una foarte mică, sugrumată de propriile cusături pentru că mă plimb pe străzile ude ale orașului și mă simt din ce în ce mai mică.

Dacă aș avea vreodată șansa să ascult o mie de zeițe cântând într-o perfectă armonie, eu tot aș fi mai încăpățânată și aș spune că tot tu ești mai divin.

Oase

Sursă foto

Sunt și zile rele și zile bune, mi-ai spune ca și cum ai încerca să-mi explici de ce e încă un pachet de țigări gol pe masă, de ce miroși a parfumul ei și de ce ai crezut că mi-ar fi mai bine să știu ce ai făcut. Măcar așa erai scutit de păcatul minciunii.

Mama mi-ar fi adus o cană de ceai încurajatoare într-un gigantic castronel în loc de cană și mi-ar fi explicat Sunt și zile rele și zile bune. Ochii ei ar fi fost mereu plini de energie pozitivă și bunăvoință. Mă uit în trecut la momentele cu ea și încerc să câștig puterea pe care o avea în oase din cuvintele ei. Dar o să eșuez întotdeauna.

Mi-au spus că am o boală pe oase. A început din vârful genunchiului și și-a croit drum în sus. Totul se rupea din interior către exterior. Vor fi și zile rele și zile bune, încercau doctorii să mă avertizeze. Am știut atunci că are să-mi mănânce oasele pe dinăuntru și să-mi sece mușchii de forță.

Nemeritat

Sursă foto

Nu cred că merit să fiu o artistă.

Nu știu cum să am conversații profunde și pline de înțeles cu un străin.

Nu mă lamentez noaptea despre un iubit pe care l-am pierdut.

Nu privesc fumul alb al țigării ridicându-se în întuneric.

Nu petrec ore întregi admirând frumusețea adevărată a lumii.

Nu mint prin zâmbetele mele și nici nu mă chinui să le creez.

Dar cred totuși că sunt o scriitoare.

Trupul vorbește

Am nevoie de o favoare. Ai un minut?

Nu. Nu am.
Inima mea se simte ca fiind smulsă din piept și biciuită.
Urechile mele se trezesc la țipete în noapte.
Ochii mi se închid plângând în fiecare noapte.
Mintea mea transformă visele în coșmaruri mereu.
Plămânii mi se contractă prea repede pentru a-mi ajunge oxigenul.
Durerile îmi depășesc cu mult anii.
Creierul mi se simte obosit, bătrân, sec.
Stomacul îmi da crampe în fiecare seară și mă îndoi de durere.
Genunchii sunt mult prea slăbiți, dar încă stau în picioare.

E inima mea

Mi-aș dori să mi-o înapoiezi.

De ce? O vei sparge din nou.

E inima mea. Voi face cu ea ce am eu chef.

Da? Să știi că ar trebui să ai mai mare grijă cu lucrurile care sunt ale tale.

Bine. Păstrează-o! E oricum jumate piatră, jumate suflet în ea.

Zici tu, dar nu sunt pe deplin convins că așa e. Cred că ești fragilă și rănită, dar asta te face frumoasă. 

Din nou, piatră și suflet. Din ce în ce mai puțin suflet.

Mi-aș dori să nu mai faci lucrurile atât de grele.

O societate îngustă

Ești anorexică dacă ești slabă. Nu ești? Atunci ești grasă.

Ești diferit, dacă ești nebun. Nu ești? Atunci ești fals.

Dacă ești fericit, atunci ascunzi ceva. Nu ești? Atunci ești emo.

Daci ai mai multe întâlniri, atunci ești femeie ușoară. Nu ai? Atunci nu ai prieteni.

Doar vorbe

Sunt bine e doar o minciună grosolană. Adevărul e că îmi doresc să nu mai exist.

Sunt obosită e o frază incompletă. Adevărul e că sunt obosită să mă simt singură.

Mă simt ok e ca un blestem. Adevărul e că niciodată nu am fost mai rău de atât.

Mi-e frig e doar o expresie. Adevărul e că o spun doar să am motiv pentru a mă îmbracă mai gros și a-mi ascunde cicatricile.

Mirosul insomniei între fete

Nu e ușor să vorbesc despre lucrurile prin care am trecut atunci. Se spune că atunci când nu putem dormi înseamnă că suntem prezenți în visul cuiva. Mă întreb care dintre noi doi dormea noaptea trecută, căci era prea liniște, prea ușor, era perfect. Doar el nu mai era...Eram doar eu și ele trei. Trei femei care mi-au fost alături când totul părea prea ireal sau prea slab. Dana Lalici, Sorana Bordaș, Alexandra Verzeș.

Nu ai simțit durerea cu adevărat până nu ai pierdut totul, mi-a murmurat Dana cu ochii ficși asupra unui punct ce părea că o duce înspre altă lume. Așa că nu te mai gândi cât de mare e suferința ta. Nu ai avut niciodată inima zdrobită dacă ai reușit să pui bucățile la loc. Așa că nu mai spune că inima ta nu mai poate suporta. A făcut o pauză luând o gură dintr-un pahar aproape gol de vin alb.