Verde auriu

Îmi amintesc când încă era o pasăre.
I-au dat o cameră sub pământ și în toți acești ani a stat între pereți și gratii și podea, frecându-și degetele firave, arzând coji de copac pentru a-și îndepărta mirosul de frunze moarte dinăuntrul ei.
Într-o zi o altă fată cu foc în părul ei lung și drept a intrat și a spus Eu sunt ultima zi de vară. A atins mâna celeilalte dar ea nici nu a simțit. Și i-a spus: Nu ești suficient de puternică. Și fata-vară a plecat. A doua zi s-a întors. De data asta a lăsat la picioarele prizonierei pene și cerneală galbenă.
Pentru că nu avea hârtie, fata și-a turnat lichidul în mână, și-a mânjit fața, mâinile și gâtul, gura schimonosindu-i-se de la otravă. De îndată ce pielea i-a devenit strălucitoare și aurie iar părul a luat culoarea soarelui, a luat pana îmbibată în cerneală și s-a mânjit pe ochi până i-au devenit negri, dar sclipitori.

Următoarea dimineață fata-vară a venit împreună cu sora ei: Noi suntem ultimele zile de vară. Și amândouă i-au luat mâna și au încercat să o scoată afară din cameră. Dar ea a refuzat: Veniți când sunteți cineva diferit. Și așa au făcut.

Într-o zi a intrat un băiat. Nu mai văzuse niciodată unul. Și nici el nu mai văzuse o astfel de fată. A luat-o de mâna prea pală pentru a fi vie și a scos-o în lume. I-a adus caiete să scrie și a îmbrăcat-o în bumbac fin. Dar când soarele s-a ridicat peste lumea în care trăia, s-a transformat în ceva mult prea strălucitor și a uitat complet de ea. Săptămâni întregi tot ce a făcut a fost să plângă singură. Cerneala s-a crăpat pe pielea ei și a căzut pe hârtiile de la el.
A început însă să privească porumbei și să asculte pământul crescând. A învățat să zâmbească. Părul i se ondula la vârfuri când alerga iar respirația i s-a transformat în ploaie. Fata-vară stătea deasupra ei în aer și i-a spus: Ești ultima zi de vară. Și a crezut.

Va urma.
Sursă foto