Ianuarie - Martie

Cand m-am trezit in dimineata asta am crezut ca e februarie.

Februarie.

Luna ultimelor cuvinte ale iernii.

Luna viselor si a cosmarurilor.

Reflexii.

Reflexii intr-o oglinda prafuita ce pretind sa fie amintiri fericite. De fapt ma ingenuncheaza si imi sfasie pieptul incercand sa iasa din mine.

Februarie...

Este luna in care nu o sa te vad, nu o sa te simt, nu o sa te tin de mana, nu o sa te sarut, nu o sa te imbratisez, nu o sa te am.

Este luna cand voi realiza ca nu o sa te mai vad niciodata.

Este luna cand voi spune "La naiba! Sunt pe cont propriu. Ma inec si nu-mi arunca nimeni o vesta de salvare. As putea cadea in adancuri si nimeni nu si-ar risca viata pentru a-mi intinde o mana ce ma va trage la suprafata.

Este luna cand voi plange pentru tot anul (exceptand lunile viitoare in care voi plange)

Februarie

Haide, intreaba-ma de ce am crezut ca suntem in februarie.

"De ce ai crezut ca suntem in febrarie?"

Pentru ca pentru prima data de cand te cunosc nu am putut sa imi amintesc vocea ta. Poate entru ca ar fi prea dureros; sau prea aspru.

Februarie, luna in care voi sarbatori ziua ta fara ca tu sa fii aici.

Cand o sa merg la culcare pe 31 ianuarie, o sa ma rog sa ma trezesc pe 1 martie.

Realitate vs. mintea mea

In realitate aud alarma – indiferenta, rece si mecanica. In mintea mea te simt sarutandu-mi obrajii trezindu-ma usor din somn.

In realitate ma tarasc afara din pat; temperatura camerei cu cateva mii de grade mai putin decat trebuia. In mintea mea imi dai sa-ti port tricoul; stii cat de friguroasa sunt; il strang in brate si da! Miroase exact a tine.

In realitate parul meu e din ce in ce mai urat, ochii pierduti, fata abatuta si miscarile fara sens. In mintea mea intruchipez perfectiunea; imi iubesti ochii cafenii si parul ciufulit; ma iei de obrajori si imi mangai fata.

In realitate sunt doar o umbra a ceea ce obisnuiam sa fiu; Si daca cineva intreaba, totul e ok; nimic nu e grav, afisez un zambet sau indiferenta. In mintea mea tu esti doar adevarul meu; esti lucrul ce ma mentine la suprafata; si daca pic, imi aduni bucatelele si le lipesti cu grija la loc.

In realitate nu o sa-ti mai aud niciodata vocea; nu o sa-ti mai miros nicioadata parfumul si nu te voi mai privi niciodata in ochi; doar pozele ma vor trimite alaturi de tine. In mintea mea inca imi mai soptesti dulci nimicuri; inca ma tii in bate promitandu-mi ca nu-mi vei da drumul niciodata.

In realitate, tu esti in lumea ta acum. In mintea mea, nu ai plecat niciodata.

In realitate doua cutiute cu pastile ar fi mai mult decat sufficient pentru o asemenea durere. In mintea mea, voi fi cu tine in curand.

Cadavru trist

Ce insemnatate mai pot avea maruntele nelinisti ale vietii in comparatie cu cruda realitate a chinului meu ?

E noapte. Nu am de gand sa dorm, dar as vrea macar sa profit de tacerea gandurilor mele. Acum pot cel putin sa ma las in voia durerii, caci simt nevoia de a-mi socrmoni rana, de a ma tortura, de a ma zgaria cu propriile mele unghii, din moment ce tot nu ma voi putea vindeca. La ce bun sa fug de umbra asta ce mi-a cuprins deopotriva si sufletul si trupul? E mai usor sa nu ma impotrivesc si sa las dezastrul sa ma acopoere cu totul.

Intr-o zi, voi putea trece pragul acestei lumi si nu ma voi mai intoarce niciodata in aceasta camera unde am suferit atat de mult. Voi fi moarta atunci, sau vie? Si daca voi fi vie, ce se va intampla? Nu-i, oare, cumplit sa nu stiu daca viitorul imi va agrava sau alina durerile?

As vrea sa ma stranga cineva in brate pana cand va izgoni pe vecie aerul din plamanii mei. Cat trebuie sa sufere un om, ca sa moara odata, sa-i crape inima? Stii? Cand iubesti pe cineva, renunti pentru totdeauna la orice libertate, dorinta se poate stinge, pasiunea poate muri cu desavarsire, dar in adancul inimii ramane ceva de neatins, ceva ce poate fi dat, dar niciodata luat inapoi. Cel care iubeste, si-a vandut sufletul si zadarnic incearca ura sa ia loc iubirii; apartinem pana la moarte celor pe care i-am iubit. Asa cum eu, iti voi apartine tie, desi refuzi sa ma ai.

Deja nu mai caut motive, de vreme ce niciunul nu-mi explica de ce sunt obligate sa traiesc. Moartea va veni intr-o zi sa-mi ia aceasta viata pe care nu am cerut-o niciodata.

Draga cea mai iubita creatura din lume

Ma gandeam sa te rog ceva. Ma gandeam sa te implor: sa nu pleci… Sa nu-mi interzici sa-ti aud vocea, sa nu ma opresti din a te iubi. Sa ma lasi sa traversez fiecare crater al Lunii petru a ajunge la tine. Macar sa-mi lasi un semn. Sa nu ma distrugi. Daca totusi o faci, fa-o usor, fara regrete, fara dezamagiri, dar si fara speranta de reinviere.

Dar nu! Nu te mai rog. Te-am mai rugat o data. Ai vrut sa pleci. Am crezut ca pot sa resist cu asta dar dupa o ora te-am sunat. Te-am rugat, te-am implorat!! Sa nu pleci, sa nu ma lasi, sa nu ma omori! SI JUR, iti jur ca daca erai in fata mea in momentul ala, as fi cazut in genunchi la picioarele tale si te-as fi implorat din nou sa nu pleci.

Insa, tu iubitul meu, dragul meu, tu ce faci? Tu ce faci acum?? Ceee? Cee? CE NAIBA FACI? Ma lasi balta, nu-ti pasa, nu te doare, nu plangi, nu ti-e dor! De ce m-ai mai primit inapoi? Din mila? Stii ce? Pastreaza-ti mila! Ce fel de creatura esti? Cum poti sa mai pretinzi ca ma iubesti cand nu te apropii de mine nici atunci cand te astept umila la o fereastra… Cand imi arunci o privire in scarba, din obligatie, dupa care treci si imi intorci spatele.

Te suparai cand nu iti spuneam de ce plang. Uite ca iti spun acum. Am plans!! Am plans acasa, in pat, sub perna, la scoala, in ore, in pauza, pe strada, in microbuz si din nou acasa! AM PLANS! Si tu? Tu unde dracu’ ai fost? Ai idée de toate lucrurile ce mi s-au intamplat? Ai idée ca poate cu tine alaturi puteam sa trec peste ele? Nu.. dar ce-ti pasa tie? Si stiai!! STIAI ca doar TU mi-ai mai ramas, ti-am zis ca pot sa ma lase TOTI singura atata timp cat de am pe tine. Dar ce ai facut? Ai plecat odata cu ei.. Si te vad cum te indepartezi…cum VREI sa pleci…

Au fost momente cand te-am ranit. Dar iubitule, tu m-ai torturat. Mi-ai scrijelit pe inima numele tau cu sange.Si acum NU POTI sa pleci, nu poti sa ma lasi doar cu numele tau acolo!!!

Poti…?

Fucked up

Am infruntat strazile pustii si intunecate ale fiecarei parti din iad. Mi-am blestemat plamanii ca ma obligau sa respir. Am trecut prin ore, minute si secunde de cosmar. Am avut vise ce ardeau in flacari dimineata. Am inaintat spre tot ce ma putea ucide, rupe in bucatele si evapora de pe aceasta lume. Singura…

Oricum singura am fost intotdeauna. Cred ca am spus prea multe ca sa mai conteze ceva. Ochii mei, de fapt, dezvaluie adevarul chiar de vreau sa-l ascund. Si totusi… intr-o zi o sa privesc inapoi si poate o sa ma gandesc ca in anumite situatii trebuia sa ma port diferit. Care ar fi fost diferenta? As fi o persoana mai buna? As reusi sa schimb ceva? Deciziile pe care le facem ne definesc, dar uneori trebuie sa infruntam atat de multe inca clacam. Oamenii poate au asteptari prea mari. De la mine sigur au avut. I wish I was the verb ‘to trust’ and never let you done. But I’m not. Si din cauza asta am sfarsit prin a-i dezamagi pe toti. Poate multi dintre ei nici nu conteaza, dar m-am dezamagit pe mine.

Si sentimentul asta de neputinta, de inutilitate, de singuratate ma sfasie incet, incet. Singuratate, da, am spus singuratate! I wish I was a sailor man, with someone waiting for me. Pe mine cine ma asteapta ? Cine si-ar pierde timpul cu cineva ca mine? Am ajuns la concluzia ca tuturor le-ar fi mai bine daca nu m-as afla prin preajma.

Am avut acum cateva luni un vis groaznic: Am murit impuscata de catre bunicul meu. Partea ciudata este ca desi zaceam intr-o balta de sange, eram perfect constienta de ceea ce se intampla in jurul meu. Momentul in care au aparut parintii a fost groaznic ‘Aa, s-o ducem in casa’. Asta a fost reactia lor. La priveghi, toti cunoscutii treceau pe langa sicriu fara sa-mi daruiasca macar o privire, sa nu mai vorbesc de vorbe. Atata indiferenta, nepasare, de parca nu m-ar fi cunoscut. Sa vezi ca esti lasat in spatele de persoanele pe care le iubesti atat de mult este mai rau decat sa pasesti prin acele strazi ale iadului. Mi-e frica de visul asta. Mi-e frica pentru ca in ultima perioada asa m-am simtit si nu e nicio modalitate sa indepartez senzatia asta.

Nu vreau sa raman singura...

(Scuzati-mi absenta creativitatii. Incepusem bine. Am terminat prost si .. in lacrimi. Nu sunt capabila acum... si nici coerenta. Voi reveni in curand cu o postare mai inspirata.)

Cum masor eu dragostea

Daca o sa ma intrebi vreodata cat de mult te iubesc pe o scara de la 1 la 10 as sopti “infinit”. Pentru ca daca as lua o pensula imbibata in dragostea noastra si as picta o linie din dorinte soptite si saruturi pasionale si as incerca sa masor cat de mult te iubesc, linia s-ar intinde pana la limitele univesului.

Atunci toata lumea ar vedea linia rasucindu-se si invartindu-se in umbre de bucurie si ar spune ca doar cineva nebun si-ar pierde timpul cu asa ceva. Sau cineva care iubeste.

Ar traversa oceane pe spatele pestilor, ar acoperi orase, tari si continente, ar intretaia atmosfera, s-ar juca trasand segmente intre stele, ar ricosa din coada cometelor si ar dansa jucausa printre inelele lui Saturn.Ar picta universul in culori vii asa incat oamenii sa vada luminile nordului uitandu-se la cerul noptii.

Ar picta varful spicelor de grau, vopsind tot campul in nuante de rosu-sangeriu. Ar imbraca muntii in haine verzi pe cele mai inalte culmi, asa incat ai putea sa le vezi maiestria doar din cer. Ar adia prin drumurile de munte uitate asa incat doar localnicii si tinerii indragostiti pierduti in ochii partenerului ar putea aprecia delicatetea acelui sentiment ascuns.

Oamenii de afaceri pierduti printre tone de hartii ar lua o pauza uitandu-se la acea linie si poate vor realizeze si ei ca dragostea e mai importanta decat salariul lor.

Dar doar noi doi vom stii de unde provine cu adevarat. Cand miliarde de oameni vor privi cerul se vor intreba unde ii este originea. Doar noi doi ii vom sti adevaratul sens. Si dup ce voi fi pictat fiecare colt al universului, traversand planeta, in final voi ajunge la tine. Voi bate la usa, voi lasa linia sa intre, iar eu ma voi afunda in bratele tale.

Si pe masura ce linia se evapora in forma de 8 in jurul corpurilor noastre, atunci vei sti ca singura cale pe care vreau sa o urmez pentru a-ti arata cat de mult te iubesc este cea care ma conduce la tine.

Insuficient

Te-ai gandit vreodata ca toate cuvintele astea simple nu sunt de ajuns? Ca fraze precum "Te iubesc! si "Imi lipsesti!", de obicei atat de dulci si sincere, au ajuns sa devina brusc zdrentuite si superficiale?

Verbul "a iubi" deja nu mai exprima integritatea sentimentelor mele. Cum poti explica faptul c inima sta sa-ti sara din piept la fiecare atingere si ca fiecare sarut iti transmite socuri electrice in tot corpul?

De ce atunci cand te uiti in ochii mei si imi spui ca ma vrei si ca ai nevoie de mine imi umple ochii de lacrimi? Frumusete, speranta, emotii pline de viata in niste cuvinte atat de simple. O maniera placuta de a nu grai nimic in infinite propozitii.

E ca si cum as vedea intreg curcubeul pe malul unei ape, sau fragmente din el ascunzandu-se dupa cladirile orasului. Si ma lasa fara aer in plamani si fara claritate in vedere.

As putea sa-mi descriu sentimentele in mii de pagini, dar asa ar fi prea pompos si cuvintele si-ar pierde destinatia, devenind nimic mai mult decat insemnari banale.

Nu mai scriu nimic. Dar daca as putea, ti-as darui intreaga lume si, daca-i omeneste posibil, chiar mai mult.

Copilarie, spune-mi!

Spune-mi din nou ceea ce stiam odata, cand nu eram niciodata singura, iar tu nu vroiai sa-mi dai drumul.

Spune-mi cum imi era viata atunci cand soarele se scalda in apa si pestii dansau in valuri.

Spune-mi cum obisnuiam sa zbor cand norii zambeau si stelele imi sarutau fata.

Spune-mi cum alergau caii cand luna era plina si vantul adia prin coama lor.

Spune-mi despre apusurile care faceau marea un vin rosu intunecat si inima mea ca o pasare.

Spune-mi cum obisnuiai sa ma trezesti dimineata cand visele-mi erau o dulce realitate si timpul era tinut in palma mainii mele.

Spune-mi! Caci nu o sa mai simt niciodata…