Iartă-mă, sunt om!

Aceste subtile schițe făcute de un dumnezeu singuratic, transformate în suflete, inimi, oase și sânge au ieșit încolăcindu-se din scrisul lui de mână peste pagini de piele și culoare.
Pot să îl văd acum, așezat la un birou lung, cu cotul pe masă, sprijinindu-și capul în palmă. E luminat de o eternă flacără a lămpii, scriind în ADN și concepând noi povești. Voiam să discut cu El dar nu am avut curaj, căci fața lui strălucitor de tristă (paradoxal, dar da) îmi răspundea la toate întrebările pe care aș fi vrut să i le pun.
Drame genetice scrise în cerneală vie, vărsându-se deasupra unei scene mizerabile: unii dintre noi suntem tragedii, alții comedii iar alții ajungem capodopere. Bineînțeles, nu putem fi toți literatură clasică. Uneori sfârșitul e prea abrupt sau tema e prea întortocheată.

Albă

Albă ca oasele îmi șoptește cuvinte

și mă întreb de ce oare

nu poate rămâne neschimbată.

Este lângă mine dar,

este deasupra.

Este stoarsă de viață -

fără culoare, fără speranță, amorțită.

este sub zero;

Povestea unui robot

Este oare neadecvat să numesc un bordel bolnăvicios?
Nu mă prea pricep la bordeluri dar cel pe care l-am găsit eu sigur era mai mult decât bolnăvicios. Începând de la femeia bătrână ce a răspuns la ușă, întrebându-mă dacă doresc ceva special, până la mobila urâcioasă și aproape putrezită, totul era îmbibat într-o duhoare insuportabilă.
Acum că tot a venit vorba, ideea unui salon de așteptare într-un bordel era puțin neobișnuită.
Însă, la momentul respectiv nu mă puteam gândi la asta pentru că eram plin de 1.nervi, 2.o criză de identitate, 3.vodka pentru că 4.părinții mei tocmai îmi spuseseră că sunt un robot și 5. nu mi-a picat deloc bine vestea.

Cam la asta mă gândeam eu în acele momente penibile în care stăteam crispat pe canapeaua ponosită din sala de așteptare. Părinții mei, luându-mă de mână ca și cum ceva grav avea să se întâmple: Fiule, am vrut de mult timp să îți spunem asta, dar adevărul e că tu ești un robot. Chestia asta nu mai e mare scofală în zilele noastre. Chiar ieri scria în ziar despre roboții din parlament (și sunt destul de mulți), dar la 17 ani să aflii asta, Doamne, e prea mult!

Ghidul de gramatică

.... al unui idiot:

1.Studiile arată că propozițiile chiar conțin cuvinte!!
DA: E o fotografie foarte frumoasă! Ai făcut o treabă excelentă.
NU: Vai, frumooooos!
2. Nu știi să vorbești nici în limba natală și te dai pe englezește? Se zice you're welcome! , nu your welcome!. (your grammar is the reason I drink)
3. Majoritatea browserelor vin cu o funcție de corectare gramaticală. Dacă postezi un cuvânt greșit, probabil nu dădeai prea mare atenție la ceea ce scriai, așa că mai bine rămâneai tăcut. (Vezi 9)
4. Dacă folosești emoticoane și nu le cunoști semnele, nu le scrie din amintiri, ci fă un efort și caută-le. M-am săturat să-mi sucesc gâtul încercând să descifrez ce ai scris.
5. Dacă lași un comentariu rapid nu e nevoie să începi cu majusculă, dar asigură-te ca folosești punctul pentru a da de înțeles când ți se termină un gând și când începe altul. Atunci când scrii o postare, însă, te rog,  folosește neapărat literă mare la începutul propoziției. Îți face munca să pară mai serioasă și cu siguranță te vei deosebi de un copil de 12 ani.

Fură timpului o clipă

Ce e fotografia? Nu am de gând să dau o definiție din dex, ci am să spun exact ce reprezintă pentru mine această artă. Pentru că da, eu o consider o artă a sufletului, aceea de a îngheța momente în timp, pe măsură ce timpul însuși trece și clipele dispar. De-asta îmi place să zic că fotografia este o artă eternă, care ne ajută să nu uităm trecutul, să vedem prezentul și să prezicem viitorul. Conectează toate aceste timpuri și ne permite să menținem în viață momentele prețioase.

Mă întreb mereu de ce avem o reacție atât de puternică la imaginile și fotografiile pe care le vedem în viața de zi cu zi. De ce ne comportăm ca și când ele ar fi însuflețite, având puterea să ne influențeze, să ceară lucruri de la noi, să ne urmărească, să ne seducă, să ne fascineze sau să ne bântuie?
Personal, percep fotografiile nu ca și niște obiecte inerte care au un înțeles, ci ca și ființe cu dorințe, nevoi, sentimente proprii.

Nu e vorba de corp

E doar un corp, un scut, o scoică înăuntrul căreia trăiesc. Corpul îmi e casă, fără să conteze materialul sau mărimea. Oricum sufletul îmi e mai mare decât corpul va fi vreodată. Este spiritul, personalitatea, vitalitatea mea care contează. Corpul meu ar putea arăta în orice fel, dar eu nu mă schimb. E doar o ramă, o structură în care mă ascund.

Nici hainele nu contează, tot sufletul rămâne pe primul loc. Formă, mărime, culoare, siluetă, totul e fără rost. Nu astea mă reprezintă, nu ele mă alcătuiesc, nu spun nimic despre mine. Eu spun totul despre mine și cine sunt de fapt. O oglindă nu-mi reflectă sufletul sau inima.

Îmi spun toate astea pentru că trebuie să-mi demonstrez singură că sunt puternică. Puternică, sănătoasă, în viață, fericită. Un corp sub greutatea normală nu e un corp nefericit. În schimb e obosit, fără speranță, auto-distructiv. Eu nu sunt așa. Eu sunt mai tare!