Nu vorbi cu mine

Îmi pare rău, i-am spus.

Și mie! mi-a răspuns, cu expresia lui plină de durere. A urmat o lungă pauză.

Până acum două zile, nici nu puteam sta în aceeași cameră fără să sărim unul la gâtul altuia. am recunoscut evitându-i privirea.

Da, dar uită-te la noi acum. spunea cu o licărire în ochi.

Și totuși acum 2 luni eram cei mai buni prieteni, de data asta m-am uitat direct în ochii lui, insistent.

Nu a știut ce să spună, așa că am rămas amândoi în tăcere prefăcându-ne că ascultăm muzica de la petrecerea de absolvire.

Mă pierd

E dimineață și lenevesc în pat. Ascult soarele plouând în fereastra mea, păsările cântând și sunetul viselor mele părăsindu-mă. Pătura mea miroase a tine, a ceva ce merită să-mi apară în vise. În câteva minute mă ridic, pregătesc cafeaua, dansez în șosete pe gresia din bucătărie, îmbrățișez sentimentul ăsta ce-mi înflorește în vene și încerc să nu-l scap.

E după-amiază și stau la birou. Mă holbez la o coală albă, la un post-it de la tine lipit de dulap și semnat Love, la o ceașcă goală de cafea și la ceasul de pe perete care se mișcă prea repede.
Îmi imaginez că ești aici, că mă săruți pe ceafă, că mă întorci cu scaunul către tine, că îmi arunci toate responsabilitățile pe fereastră.
Ar trebui să mă duc la treabă, să termin proiectul acela, să fac rezervarea și să încetez a mă gândi la tine.
În schimb, îți desenez numele pe spatele unui caiet, mă uit la pozele tale, îmi mușc limba și roșesc.

Casa bunicilor

Casa asta nu mă mai primește. Are drugul tras și porțile larg deschise, dar sufletul și-l ține încuiat. Demult, vântul bătea a ploaie, astăzi bate a lacrimi - lacrimile unor vieți ce s-au scurs printre găurile gardului. Atunci era liniște iar florile primăverii prevesteau recoltă și voie bună. Acum florile prevestesc morminte - morminte săpate în mijlocul curții, în fața verandei înconjurată de geamuri murdare.

Imaginea unui copil cu părul blond, tuns bob, cu ochelari de Harry Potter și bube la gură trece tristă printre perdele îngălbenite de timp. Copilul se uită lung la mine și-mi spune să plec. La fel și cocoșul din fundul grădinii care odată avea graiul mai blând și aducea pe aripi dimineața. Astăzi țipătul lui îmi zgârie inima. Cântă cu ură și se aliază cu pisicile ce fug în mijlocul prafului ridicat de vârtej. Totul pare un ritual făcut parcă să mă alunge dintr-un loc ce acum mi-e interzis.

Așa cum sunt

Sunt un vulcan,
sunt un uragan,
sunt un amalgam de violență frumoasă,
un pumn de cenușă vulcanică aruncată în aer.

Sunt toate vocile lumii adunate,
un țipăt, o șoaptă, un oftat.
Sunt frumusețea pământului,
un foc sălbatic divin prin distrugerea lui.

Sunt puternică.
Sunt mai puternică decât greutatea pe care o port pe umeri.
Sunt mai puternică decât goliciunea din pieptul meu.

Miercurea fără cuvinte - Căței

Herăstău - pe pufos îl cheamă Schwatz

O urâtanie de câteva luni se-așeza instant la șezi!

Mamaie la spovedit

Știu că se apropie Paștele dar cum nu prea sunt eu adepta postărilor ăstora tradiționale, m-am gândit să scriu totuși ceva legat de această temă. Nu știu de fapt cât de mare-i legătura cu faimoasa sărbătoare, dar voiam să vă povestesc și vouă o întâmplare de acum vreo 15 ani, pe care mamaie mi-a povestit-o la rândul ei.

Iată că așa cum ziceam, acum mai bine de un deceniu, mamaie împreună cu o vecină, mamaie Tanța (spuneam aici că obișnuiam să strig toate femeile din sat mamaie ) pleacă din satul lor către o mânăstire, în săptămâna mare cu gândul să se spovedească la un popă... mai bine plasat.
Prima intră mamaie Tanța. După ceva timp de confesări, amabilul părinte ajunge la concluzia că nu poate să o împărtășească pe biata femeie, având în vedere că păcatele ei erau prea mari.