Era fata cu ochii de chihlimbar ars. Dar nu au fost mereu la fel. S-au schimbat cand a început să ascundă adevărul iar culoarea lor s-a întunecat. Și-a promis că nu se va mai îndrăgosti.
Era băiatul cu fața în formă de inimă, dar o inimă distrusă. Nici inima lui nu a fost întotdeauna la fel. S-a transformat pentru că i-a păsat prea mult de cineva încât inima i s-a făcut bucățele. Și-a promis că nu se va mai îndrăgosti niciodată.
S-au întâlnit pe coridorul în spirală. Apoi în curte. Apoi într-o cameră cu o fereastră spartă. Într-un final la ieșirea dintr-o clădire cu o ușă prea mică. Ea plângea.
Lacrimi de diamant din ochi de chihlimbar ars. Lacrimi de diamant care cad nepăsătoare pe pământ.
A întins mâna către obrazul ei și a oprit un mic diamant. S-a uitat la el, cu o privire surprinsă, aproape furioasă. Dar înainte să poată rosti ceva, vocea i-a luat-o pe dinainte:
Nu înseamnă nimic.
Lacrimile sunt cuvintele pe care inima le spune atunci când e rănită.
Și cum de ai putea ști tu pentru ce plâng eu?
Pentru că ochii tăi obișnuiau să fie culoarea mierii iar acum au culoarea chihlimbarului ars.
...
Nu trebuie să te mai ferești de oameni, nu mai trebuie să stai în ploaie să plângi.
De ce nu? Nimănui nu-i pasă de lacrimile mele oricum.
Mie îmi pasă.
Nici măcar nu mă cunoști.
Știu destule încât să nu te las să mai plângi singură.
De ce faci asta?
Pentru că știu ce înseamnă să ascunzi ceva atât de insuportabil încât lacrimile să-ți devină cea mai periculoasă versiune a adevărului.
