Fucked up

Am infruntat strazile pustii si intunecate ale fiecarei parti din iad. Mi-am blestemat plamanii ca ma obligau sa respir. Am trecut prin ore, minute si secunde de cosmar. Am avut vise ce ardeau in flacari dimineata. Am inaintat spre tot ce ma putea ucide, rupe in bucatele si evapora de pe aceasta lume. Singura…

Oricum singura am fost intotdeauna. Cred ca am spus prea multe ca sa mai conteze ceva. Ochii mei, de fapt, dezvaluie adevarul chiar de vreau sa-l ascund. Si totusi… intr-o zi o sa privesc inapoi si poate o sa ma gandesc ca in anumite situatii trebuia sa ma port diferit. Care ar fi fost diferenta? As fi o persoana mai buna? As reusi sa schimb ceva? Deciziile pe care le facem ne definesc, dar uneori trebuie sa infruntam atat de multe inca clacam. Oamenii poate au asteptari prea mari. De la mine sigur au avut. I wish I was the verb ‘to trust’ and never let you done. But I’m not. Si din cauza asta am sfarsit prin a-i dezamagi pe toti. Poate multi dintre ei nici nu conteaza, dar m-am dezamagit pe mine.

Si sentimentul asta de neputinta, de inutilitate, de singuratate ma sfasie incet, incet. Singuratate, da, am spus singuratate! I wish I was a sailor man, with someone waiting for me. Pe mine cine ma asteapta ? Cine si-ar pierde timpul cu cineva ca mine? Am ajuns la concluzia ca tuturor le-ar fi mai bine daca nu m-as afla prin preajma.

Am avut acum cateva luni un vis groaznic: Am murit impuscata de catre bunicul meu. Partea ciudata este ca desi zaceam intr-o balta de sange, eram perfect constienta de ceea ce se intampla in jurul meu. Momentul in care au aparut parintii a fost groaznic ‘Aa, s-o ducem in casa’. Asta a fost reactia lor. La priveghi, toti cunoscutii treceau pe langa sicriu fara sa-mi daruiasca macar o privire, sa nu mai vorbesc de vorbe. Atata indiferenta, nepasare, de parca nu m-ar fi cunoscut. Sa vezi ca esti lasat in spatele de persoanele pe care le iubesti atat de mult este mai rau decat sa pasesti prin acele strazi ale iadului. Mi-e frica de visul asta. Mi-e frica pentru ca in ultima perioada asa m-am simtit si nu e nicio modalitate sa indepartez senzatia asta.

Nu vreau sa raman singura...

(Scuzati-mi absenta creativitatii. Incepusem bine. Am terminat prost si .. in lacrimi. Nu sunt capabila acum... si nici coerenta. Voi reveni in curand cu o postare mai inspirata.)

Cum masor eu dragostea

Daca o sa ma intrebi vreodata cat de mult te iubesc pe o scara de la 1 la 10 as sopti “infinit”. Pentru ca daca as lua o pensula imbibata in dragostea noastra si as picta o linie din dorinte soptite si saruturi pasionale si as incerca sa masor cat de mult te iubesc, linia s-ar intinde pana la limitele univesului.

Atunci toata lumea ar vedea linia rasucindu-se si invartindu-se in umbre de bucurie si ar spune ca doar cineva nebun si-ar pierde timpul cu asa ceva. Sau cineva care iubeste.

Ar traversa oceane pe spatele pestilor, ar acoperi orase, tari si continente, ar intretaia atmosfera, s-ar juca trasand segmente intre stele, ar ricosa din coada cometelor si ar dansa jucausa printre inelele lui Saturn.Ar picta universul in culori vii asa incat oamenii sa vada luminile nordului uitandu-se la cerul noptii.

Ar picta varful spicelor de grau, vopsind tot campul in nuante de rosu-sangeriu. Ar imbraca muntii in haine verzi pe cele mai inalte culmi, asa incat ai putea sa le vezi maiestria doar din cer. Ar adia prin drumurile de munte uitate asa incat doar localnicii si tinerii indragostiti pierduti in ochii partenerului ar putea aprecia delicatetea acelui sentiment ascuns.

Oamenii de afaceri pierduti printre tone de hartii ar lua o pauza uitandu-se la acea linie si poate vor realizeze si ei ca dragostea e mai importanta decat salariul lor.

Dar doar noi doi vom stii de unde provine cu adevarat. Cand miliarde de oameni vor privi cerul se vor intreba unde ii este originea. Doar noi doi ii vom sti adevaratul sens. Si dup ce voi fi pictat fiecare colt al universului, traversand planeta, in final voi ajunge la tine. Voi bate la usa, voi lasa linia sa intre, iar eu ma voi afunda in bratele tale.

Si pe masura ce linia se evapora in forma de 8 in jurul corpurilor noastre, atunci vei sti ca singura cale pe care vreau sa o urmez pentru a-ti arata cat de mult te iubesc este cea care ma conduce la tine.

Insuficient

Te-ai gandit vreodata ca toate cuvintele astea simple nu sunt de ajuns? Ca fraze precum "Te iubesc! si "Imi lipsesti!", de obicei atat de dulci si sincere, au ajuns sa devina brusc zdrentuite si superficiale?

Verbul "a iubi" deja nu mai exprima integritatea sentimentelor mele. Cum poti explica faptul c inima sta sa-ti sara din piept la fiecare atingere si ca fiecare sarut iti transmite socuri electrice in tot corpul?

De ce atunci cand te uiti in ochii mei si imi spui ca ma vrei si ca ai nevoie de mine imi umple ochii de lacrimi? Frumusete, speranta, emotii pline de viata in niste cuvinte atat de simple. O maniera placuta de a nu grai nimic in infinite propozitii.

E ca si cum as vedea intreg curcubeul pe malul unei ape, sau fragmente din el ascunzandu-se dupa cladirile orasului. Si ma lasa fara aer in plamani si fara claritate in vedere.

As putea sa-mi descriu sentimentele in mii de pagini, dar asa ar fi prea pompos si cuvintele si-ar pierde destinatia, devenind nimic mai mult decat insemnari banale.

Nu mai scriu nimic. Dar daca as putea, ti-as darui intreaga lume si, daca-i omeneste posibil, chiar mai mult.

Copilarie, spune-mi!

Spune-mi din nou ceea ce stiam odata, cand nu eram niciodata singura, iar tu nu vroiai sa-mi dai drumul.

Spune-mi cum imi era viata atunci cand soarele se scalda in apa si pestii dansau in valuri.

Spune-mi cum obisnuiam sa zbor cand norii zambeau si stelele imi sarutau fata.

Spune-mi cum alergau caii cand luna era plina si vantul adia prin coama lor.

Spune-mi despre apusurile care faceau marea un vin rosu intunecat si inima mea ca o pasare.

Spune-mi cum obisnuiai sa ma trezesti dimineata cand visele-mi erau o dulce realitate si timpul era tinut in palma mainii mele.

Spune-mi! Caci nu o sa mai simt niciodata…

Momente de ratacire

Ti-ai dorit vreodata ceva atat de mult, incat ai plans toata noaptea simtind ca innebunesti? Ai simtit vreodata taisul durerii atat de adanc in inima? Ti-ai dorit vreodata sa nu te mai intorci acasa? Sa ratacesti in mijlocul necunoscutului? Ai scris cuiva vreodata o scrisoare si apoi ai aruncat-o simtindu-te penibil? Ai observant vreodata cat de intunecata poate fi lumea asta?

Stiai… Stiai ca fara tine alaturi cineva ar muri singur? Gandeste-te la asta !

Ziua de maine intotdeauna va veni, chiar daca sunt aici, sau nu mai sunt…

Blasfemie

Fiecare celula din corpul tau, fiecare gand din mintea ta, fiecare culoare a sufletului tau si fiecare vis al noptii tale – sunt doar un muritor incercand sa-si imagineze Universul.

Cum a putut Dumnezeu sa-ti creeze trupul daca nu era iubitul tau? Si pentru sufletul tau a trebuit sa planga. A trebuit sa rada pentru a-ti contura zambetul si sa renunte la aripi pentru a te face sa zbori.

A trebuit sa fie mama pentru a-ti concepe inima. Apoi, a trebuit sa moara ca sa te faca muritoare. A trebuit sa moara ca sa te trimita pe pamant. A trebuit sa moara de fiecare data cand ai fost ranita sau atinsa.

Toti barbatii trebuie sa cunoasca Iadul pentru tot raul facut pe pamant, sa mearga printr-un Eden stricat… dar sa tina ingeri de mana.

Insa Raiul e chiar aici, langa tine. Si nu-mi pasa ce spun ei. Daca e un pacat in ochii lui Dumnezeu sa te vreau, atunci ar trebui sa-mi faca o camera in mijlocul focului, caci voi fi in flacari pentru eternitate.

Dar daca prin gratia Lui divina vei fi aici pentru un singur moment, doar cat sa mi se prelinga o lacrima, daca moartea este pretul pe care trebuie sa-l platesc pentru a te imbratisa, si singurul meu pacat ar fi sa nu te iubesc indeajuns, atunci va fi scopul vietii mele si onoarea mea sa platesc acest pret.

Moartea este o arta excelenta

Degetele tainice ale mortii se apropiau sa-i culeaga sufletul. Deschise gura ca si cum ar fi vrut sa spuna ceva. Din fundul pieptului ii iesi un tipat. Dintii ii clantanira, intinse inspaimantata bratele, deschise convulsiv mainile, privi in jurul ei ca un om ce se ineaca, apoi se prabusi in perne. Capul i se lovi de tablia patului, apoi ii cazu pe piept, cu gura cascata, cu ochii inchisi si stinsi. Murise.

Acum e liniste. Prea liniste. El o privea. Era tulburat.Totul parea sa fie dus la extrem. Incaperea parea ca sta in loc cuprinsa de o paralizie temporara, gata fiind sa izbucnească din moment in moment. Un urlet sfasie timpul.

Cand isi indrepta gandul spre cea moarta, nu se gandea la ce putrezeste. Privea drept inainte. Zarea lumina vie a mortului drag stralucind pe bolta cerlui. Prefacea durerea care priveste spre groapa, in durere care priveste spre o stea. Era steaua lui, iubita lui. Nu cauta sa aline durerea prin uitare, ci o innobila prin speranta. Oricat s-ar lupta pe culmile disperarii, nu voia si nu putea sa renunte si sa paraseasca iubirea, chiar daca disperarile si tristetile ar intuneca izvorul luminos al fiintei lui.

Cu toate astea, sufletul ii fu culcat in intuneric…

Dragostea e un caine venit din iad

Dragostea... isi joaca rolul binisor, lipsita de constiinta, reuseste uneori, asa moarta si pustie cum este, sa ucida mai mult decat a nascut sau a creat vreodata.

Noi toti suntem niste muritori nemuritori. Ne traim moartea si ne murim viata. Traim ca monstrii si iubim precum criminalii.

Cadavrul nostru va fi aruncat in groapa comuna, in acel colt al cimitirului unde nu se plateste, care e al tuturor si al nimanui. Din fericire insa, Dumnezeu stie unde sa gaseasca sufletele. Vom ajunge in paradis si vom deveni demoni, ori vom ajunge in iad si vom deveni ingeri. Dar nu avem de ales. Pana va veni clipa acea, trebuie sa traim. Nu exista decat un singur mod de a respinge ziua de maine: a muri.

Dar vom trai si vom muri impreuna. Caci separat, ne vom trezi in chinuri. Separat, ne-am lungi unul peste mormantul altuia si am muri acolo ca niste caini credinciosi. Separat this life ain't worth living.

Atunci ce vom face? Iti spun eu! Ne tinem mainile in jurul inimii noastre, ne-o vom smulge si ne-o vom goli unul altuia de sange. Ne vom ademeni catre moarte.

Dar ce alta optiune avem? Ce alta salvare perfect conturata in clipe si spatii deschise, decat o potentiala iubire fara regrete si negativism?

A ta pentru totdeauna!

Am atatea lucruri pentru care as putea sa-ti multumesc, desi, deseori, cuvintele parca raman blocate inauntrul meu. Cumva, mi-e teama ca ar putea fi prea coplesitoare. Chiar si asa, de fiecare data cand ochii mei te privesc, milioane de cuvinte si sentimente imi strabat firea, asteptand sa fie eliberate. Mi-ai daruit atat de multe: speranta atunci cand totul parea pierdut, putere cand am fost slabita, increderea de care avem nevoie, facandu-ma chiar mai increzatoare decat inainte.

Imaginea ta imi lumineaza fata, imi zapaceste mintea si imi accelereaza inima. Ganduri adanc pierdute in intuneric revin la suprafata, ganduri de fericire, placere si dorinta. M-ai hipnotizat? Aproape uitasem cum, dar acum visez din nou dupa o perioada de ratacire ingrozitoare. Sa-ti spun un secret. Nu-mi mai e frica de viitor, nu-mi mai e frica sa privesc spre stele.

Niciun cuvant nu poate descrie sentimentul asta. Niciun gest de multumire nu poate fi de ajuns. Iti sunt atat de recunoscatoare! Stii.... eu nu am multe de oferit, dar inima mea vindecata si toata fiinta mea sper ca vor fi de ajuns, pentru ca asta e tot ceea ce am.

Te iubesc!

Vesnic pentru tine!

Taci! Trecutul nu mai e. Nici nimic de iertat. Sa incepem din nou. Uite, uite oceanul! El nu stie nimic despre trecut. E aici. Nu ne va cere nicicand lamuriri. Stelele si luna sunt si ele aici si ne lumineaza stralucind doar pentru noi. Ce le pasa lor de ce s-a intamplat? Palpaie pe cer; ar face-o daca le-ar pasa? Oare nu ne-ar bantui furtuna daca Dumnezeu ar dori sa ne pedepseasca? Suntem singuri, tu si cu mine, fara amintiri, fara vina, fara nimic ceea ce ar putea umbri fericirea.