Din sufletul unui câine

Către un câine:
- Să bei apă de la un izvor e mult mai gustos dacă o lași să curgă pe botic în jos.
- Familiarizează-ți nasul cu lucruri importante, fie că e păturica de acasă, resturi de mâncare sau persoana preferată.
- Protejează-i cu viața pe cei pe care îi iubești.
- Prețuiește fiecare gustare și ai grijă să dai din coadă drept mulțumire pentru fiecare os primit.
- Aleargă cel puțin o dată în viață într-un lan de iarbă mai înaltă decât tine.
- Când ești în mașină nu ezita să stai cu capul pe geam și cu limba scoasă.
- Când ești nesigur în privința chestiilor pe care le găsești de mâncare, miroase întâi. Ai fi surprins să vezi câte poți afla cu nasul.

Premieră

Probabil voi, cei care mă citiți constant, ați observat că sunt o fidelă participantă a concursurilor de blogging. Până acum în mod special m-au atras doar cele organizate de MWB și din când în când mă mai înscriam și la altele cu care mă mai ciocneam prin blogosferă. Bineînțeles că trebuiau să fie cu adevărat interesante și demne de timpul meu, care trebuie să spun că e foarte prețios. Pe lângă asta, premiile trebuiau să fie pe măsură. Așadar, toate condițiile astea fiind îndeplinite, mă puneam pe scris articolul pe tema cerută.

De ceva vreme auzisem vorbindu-se de un concurs super șmecher, cu premii foarte mari, cu lume bună și serioasă. Am văzut că se numea SuperBlog și așa cum îi zice și numele, erau înscrise numai super bloguri. M-am simțit un pic mică văzând atâtea nume mari așa că am renunțat la ideea de a-mi trece blogul în rândurile participanților.

Dragă, ar trebui să-ți amintești

1.
Lucrurile pe care le atingi se cufundă în tăcere.

Inimile pot fi întunecate, prăfuite, arse. Dar tu le iei cenușa și o arzi, arzi, arzi până când tot ce rămâne va fi doar o amintire a ghețarilor și țurțurilor.

Mă lași goală, rece așa ca tine și tot ce simt e că nu mai vreau să respir.

2.
Dragă, ai face bine să-și amintești -
Nu poți avea lumină la capătul tunelului
dacă nu ai un tunel.

Oameni cu etichetă

Îl batjocoriți, îl împingeți, îl păcăliți.
Și el acceptă tot...
Nu înțelege. Sau poate că o face dar nu reacționează cu nimic. Poate îi e teamă că ar pierde atenția - singurul lucru bun ce consideră că i l-a adus boala.
Dar e greșit. Lui nu-i trebuie atenție. Lui îi trebuie prieteni. Are nevoie de oameni care nu îl iau peste picior din cauza hainelor pe care le poartă sau a lucrurilor care îi plac; de oameni care nu îl cataloghează pentru o grimasă sau nu îi pun porecle bazate pe simptomele bolii.

Totuși nu vede unde greșește pentru că nimeni nu l-a învățat. Nimeni nu i-a spus când e momentul potrivit să se strâmbe sau că glumele cu moldoveni nu sunt binevenite lângă Prut. Nimeni nu l-a învățat că nimeni nu merită să i se spună retardat sau nebun așa cum lumea îi spune lui.
Dar ea a încercat să-i arate lucrurile astea și o va face în continuare. Mulți vor râde și de ea pentru că îi este companie. De fapt sunt sigură că deja a devenit și ea ținta glumelor răutăcioase. Dar asta nu contează pentru ea. Ceea ce spun ei e irelevant. Ei nu îi va păsa că până și el va arunca sarcasm în ea toată viața sau că uneori nu se va mai opri din vorbit despre filmele Disney. Va putea trece chiar și peste crizele lui din timpul nopții.

Miercurea fără cuvinte - Distracție

Ca la circ

Cam așa a fost noaptea asta pentru mine. Începută cu o durere mare de cap, mă bag în pat amețită de tot și fără să știu prea bine ce e cu mine. Adorm cu chiu cu vai împreună cu mami că rămăsese uitându-se la televizor la mine în cameră. Toate bune și frumoase până când mă trezesc murind de cald. Mai stau și la etajul casei, acoperișul e de tablă, aer condiționat n-am, așa că gândiți-vă ce saună e la mine în cameră.

Deși nu dorm cu geamul deschis că de fiecare dată când fac asta mă aleg cu gâtul înțepenit, de data asta m-am decis să îl crap un pic. Stau ce stau, mă fâțâi ce mă fâțâi și simt cum mă gâdilă un miros pe la nas. O duhoare mai bine zis. La început am crezut că al meu cățel a dat în nesimțire și s-a scăpat dar apoi putoarea devine cunoscută. Da! Mirosea a rahat de vacă. A balegă mai pe românește zis. Buuuun, îmi zic, știam eu că ambii mei vecini au vaci, o cârcă de vaci chiar, dar chiar așa? Poate merită și săracele animale niște curățenie. Nu de alta, dar dacă venea duhoarea până la mine, nici nu vreau să-mi imaginez cum se simțea în casele lor.

Verde auriu

Îmi amintesc când încă era o pasăre.
I-au dat o cameră sub pământ și în toți acești ani a stat între pereți și gratii și podea, frecându-și degetele firave, arzând coji de copac pentru a-și îndepărta mirosul de frunze moarte dinăuntrul ei.
Într-o zi o altă fată cu foc în părul ei lung și drept a intrat și a spus Eu sunt ultima zi de vară. A atins mâna celeilalte dar ea nici nu a simțit. Și i-a spus: Nu ești suficient de puternică. Și fata-vară a plecat. A doua zi s-a întors. De data asta a lăsat la picioarele prizonierei pene și cerneală galbenă.
Pentru că nu avea hârtie, fata și-a turnat lichidul în mână, și-a mânjit fața, mâinile și gâtul, gura schimonosindu-i-se de la otravă. De îndată ce pielea i-a devenit strălucitoare și aurie iar părul a luat culoarea soarelui, a luat pana îmbibată în cerneală și s-a mânjit pe ochi până i-au devenit negri, dar sclipitori.

Să învățăm să murim

Când ești tânăr, lumea te tratează cu delicatețea primăverii. Te vor îndruma prin vânturile de sfârșit de iarnă, peste nămeții ce se topesc, admirându-ți strălucirea inocenței tale. O să rupă ghiocei din pământ, doar pentru a-i pune la tine în păr și își vor șoptii unii altora despre cât de frumos vei fi.

Când o să mai crești, te vor trata cu indiferența toamnei. Te vor îndemna să te mulțumești cu propria-ți împlinire trecătoare și-ți vor urmări strălucirea dispărând în moliciunea cerului. O să-ți verși copilăria fragilă pe culorile copacilor și vei învăța să înfrunți viscolele iernii fără brațele lor ajutătoare. Iar ei încă își vor șopti unii altora despre cât de frumos ești.

Nymphetamine sau Bianca Badea?

Acum câteva luni bune, nu știu exact să spun câte, am decis să-mi public numele pe blog. Unii îl cunoșteau deja, însă majoritatea bloggerilor mă știau drept Nymphetamine. Așadar, cu ajutorul profilului de pe Google, am început să las comentarii sub numele meu real, Bianca Badea. Am făcut asta pentru că am vrut să-mi asum responsabilitatea lucrurilor pe care le scriu, am vrut să mă cunoască lumea pentru ceea ce sunt eu în realitate, nu după un pseudonim ales acum 4 ani când am scris pentru prima dată un articol. Pe lângă asta, observasem eu la vremea aia că majoritatea bloggerilor de succes sunt cunoscuți sub numele lor real. Ok, eu de ce să nu fiu așa?

Spuneam că mulți mă cunoșteau deja, știau cine e autoarea din spatele blogului Nymphetamine, însă majoritatea erau prieteni apropiați care îmi cunoșteau pasiunea pentru scris. Ar fi fost ok dacă ar fi rămas doar ei, însă atunci am făcut prima greșeală. M-am văzut lăudată, admirată, citită, m-am simțit bine știind că oameni dragi mie îmi urmăresc articolele și abia așteaptă să-mi postez din nou gândurile și experiențele. Mă simțeam împlinită. Am vrut atunci să văd  și părerile altora, să mă cunoască mai multă lume, am vrut, cred, mai mult decât ar fi trebuit.

Așa e arta

Lumea unui pictor e făcută din linii și pensule și culori care curg printre schițe gri.
Speranța unui fotograf e să realizeze captura perfectă și nu se va opri până când va reuși.
Viața unui poet este doar despre cuvinte și rime, găsite în momentul potrivit, la timpul potrivit.
Un arhitect e făcut din grafit și creioane și gume de șters - multe gume de șters.
Mintea unui cântăreț este plină de versuri și așteptări ca oamenii să fredoneze la spectacole.
Viața unui actor e trăită pe scenă chiar dacă lucrează pe un salariu de rahat.
Visul unui dansator stă scris pe fața lui în timp ce-și face mișcările numerotate pe ritm.