Muza

O chem în fiecare noapte. Uneori vine, uneori nu. Uneori mă cheamă înapoi doar pentru a-mi spune Nu acum. Știu totuși că zâmbește la capătul celălalt - o simt în vocea ei.
Uneori se oprește în fața casei mele pentru o secundă și așteaptă. Îmi trimite un sărut fugar și pleacă la fel de repede cum a venit. Iar de cele mai multe ori asta e suficient pentru mine.
Câteodată am sentimentul că ar trebui să trec peste și să găsesc pe altcineva. Dar știu că mi-ar fi imposibil. Nimeni nu mă cunoaște așa cum o face ea, nimeni nu mă iubește la fel de mult ca ea.

Uneori, când deschid ușa, apare în prag cu o sticlă de șampanie și cu acel zâmbet neastâmpărat mereu prezent pe buzele ei. Niciodată nu dorm în nopțile acelea. În unele cazuri nici nu e nevoie să o chem. Apare neanunțată, cu sticla în mână, gata să mi se arunce de gât. Alte dăți apare când sunt ocupat și spre nefericirea mea, niciodată nu așteaptă până când termin.


În ultima vreme nu a mai venit. Nu îmi răspunde la chemări, pesemne că s-a plictisit în sfârșit de mine. Mă simt vinovat că nu am apreciat-o suficient de mult. Am crezut că va fi întotdeauna a mea, oricât de greu ar fi fost de mulțumit. Am decis să îi caut prietenii, în speranța că voi afla ceva. Am vorbit chiar și cu sora ei sau cu tipa aia pe care o urăște atât de mult.

Îmi place să-mi spun că a fost vina ei. Mă face să mă simt mai bine. Doar dacă ar fi fost un pic mai de încredere, dacă mi-ar fi întors zâmbetele, cadourile, sărutările, atunci nu am mai fi ajuns în situația asta. Venea la mine fix când eram cu oameni importanți și rezultatul era mereu același. Renunțam la ei, o luam de mână și mă plimbam cu ea colo și colo.

Dar am încetat să o mai chem acum. Îmi era mai ușor. Într-un final am observat că nimic nu ieșea bine. Totul era nesatisfăcător, dezamăgitor, inutil. Așa că m-am descotorosit de orgoliu și am chemat-o din nou. Cu toate astea, tot nu a răspuns.

Uneori văd o bucată din rochia ei cu colțul ochiului și nu, nu e o amintire. Știu că e acolo. Simt cum îmi zâmbește cu întreaga ei ființă de sub materialul fin și alb care o acoperă. Iar sticla de șampanie e nelipsită din mâinile ei - îi simt mirosul. Uneori chiar o aud râzând. Râde de chestii pe care eu nu le pot vedea și din nou, nu, nu e o amintire. E prin preajmă și râde jucăuș, exact atât de tare cât să o aud. Iar parfumul ei amestecat cu cenușă și flori mă îmbată mai rău ca alcoolul. Pot chiar să o și gust, să o țin în brațe.

Știu că e lângă mine, dar când deschid ochii, nu-i pot vedea imaginea. Se întâmplă în fiecare noapte.
Acum e aici. Mă ademenește în camera alăturată, stă întinsă pe pat fără nimic să-i acopere pielea mătăsoasă, doar cu două pahare pline ce ne așteaptă pe masă. Zâmbește răbdătoare. Știu că în noaptea asta nu va pleca.

Însă mai știu și că e o aventură doar de o noapte. Mâine nu va mai fi. Nici poimâine, nici ziua următoare și nici după. Dar se va întoarce la sfârșitul săptămânii, înțeleg asta din ochii ei. Și nu îi va păsa dacă voi fi ocupat, dacă voi avea oaspeți, întâlniri sau dacă va trebui să muncesc. Nu îi va păsa unde suntem și cu cine suntem. Și nici mie.

Muza mea e o femeie șireată. Dar o iubesc din toată inima.