Motivul sufletului

Stau pe scările din fața casei unui necunoscut. Sunt încinse de la atât de multă căldură. și îmi transmit și mie zăpușeala lor. Mi-e milă de ele. Oare cum e să stai în soare și în frig o viață întreagă și să te calce atâtea tălpi în picioare?
Aș putea găsi un petec de iarbă undeva la umbră, dar nu vreau. Mi-e dragă arsura razelor, căci simt cum îmi topește sufletul prea rec și prea plin - un suflet ce nu mai aparține trupului meu. O natură și ea prea moartă să mă mai primească în brațele ei.



Mi-e dor de mine cea veche care nu mai contenea să dea drumul zâmbetelor în fiecare zi. Acum dâre sărate îmi spală fața și îmi acresc acel suflet rătăcit. Cum să închid porțile lui astfel încât să fie ferit de toate furtunile ce se anunță? Și sunt furtuni rele, de vară, cu răgete ale cerului ce-mi zdruncina neființa.
Ce bine ar fi să fie doar ploaie, să curgă liniștit peste trupul meu, să mă ude din creștetul capului până în vârful picioarelor. Să spele și să curețe de pe mine ce a topit soarele.

Ce repede trece timpul! Mă întreb când au trecut atâtea secunde. De obicei îmi ia destul de mult timp să aștern aici gânduri și sentimente într-o postare. dar acum am scris repede, repede și cu patos căci liniștea sufletului meu nu mai suporta amânare. Ar trebui să mă simt eliberată, ușurată, dar de data asta greutatea e prea apăsătoare ca să o vindece până și scrisul. Va trebui să mă descarc altfel...Astăzi am să îmi întunec sufletul: am să ucid un om pe mine.

Până și câinilor le e milă de mine.