Badea Bianca. Un produs Blogger.

miercuri, 24 septembrie 2014

Dementa lucrare a unei boli


L-am visat azi. Era sănătos și mă ținea în poala lui, exact ca atunci când eram mică și o certa pe bunica atunci când mă mai altoia... copil neastâmpărat ce eram!
Probabil sunt o nepoată rea, căci uneori uit. Uit de ei și îmi amintesc doar în zilele triste, ca asta, atunci când un vis îmi zdruncină liniștea. Mă uit la toți oamenii ăștia mărginiți, care nu văd mai departe de lungul nasului, care se gândesc doar la bani și politică și încerc să nu îi judec. Dar tot ce îmi trece prin minte este faptul că nu își merită fericirea; că mi-aș dori să le-o smulg și să le-o ofer oamenilor pe care îi iubesc. Mi-aș dori să îi dăruiesc bunicului un pic din viața lor plină de de toate pe care poate că a așteptat-o întoteauna. Acum nu mai așteaptă nimic... decât moartea.

Am citit undeva că viața e un deal pe care îl urci și apoi îl cobori. În prima parte tot ce îți dorești este să ajungi în vârf. Acolo găsești fericirea, punctul culminant, apogeul vieții. Atunci te simți împlinit. Apoi, după un timp, când extazul se mai domolește, începi să vezi ce e înaintea ta: o imensă coborâre la finalul căreia te așteaptă moartea. Și toată lumea știe că urcușul e întoteauna mai greu decât coborârea, care trece într-o clipă.

Tot la ce mă gândesc acum este acea zi blestemată de acum mai bine de 20 de ani, când pentru el s-a sfârșit cu răsul; când a aflat că are Parkinson și în spatele a tot ceea ce privea, zărea moartea. Pentru mine, acum, nu are niciun înțeles vorba asta, moartea. Pentru el, atunci, probabil era îngrozitoare.
De două decenii își face lucrarea în corpul lui și de atunci totul a avut o altă înfățișare. A simțit-o încetul cu încetul, an cu an, lună cu lună, ca o clădire care se prăbușește. Ea  l-a desfigurat atât de tare, încât nici nu îl mai recunosc. Nici el nu mă mai recunoaște pe mine. Nu mai are nimic din omul puternic, încrezător, vioi, așa cum îl știam eu. A ros din el ca un animal înfometat cu o încetineală savantă și malefică. Ea i-a furat aspectul de om tânăr și în forță și a lăsat doar un suflet deznădăjduit pe care oricum îl va lua în curând. L-a sfărâmat, nemernica, nimicindu-i întreaga ființă, aducându-l la o îndelungă ruinare a tot ceea ce odată a avut.

Ticăloasa boală l-a dus pas cu pas tot mai aproape de prietena ei cea mai bună, moartea. Fiecare mișcare, ficare respirație, fiecare clipă au grăbit dementa ei lucrare. Tot ceea ce a facut timp de 20 de ani, să răsufle, să mănânce, să bea, să își crească nepoții, a fost pentru a muri. A trăi, într-un final, înseamnă a muri. 
Iubire? Doar câteva îmbrățisări rămase și vine neputința. Bani? Pentru ce? Să mănânci mult și apoi să țipi de grăsime? Penibil. Faimă? La ce e bună fără iubire?

Mie mi se pare atât de îndepărtată, încât îmi vine să întind mâinile și să o alung. Dar ea învăluie pământul și noi, oamenii, dăm de ea pretutindeni. Frunzele de toamnă, un fluture strivit, firele albe zărite în părul bunicilor. Toate astea îmi deschid și mai tare ochii, parcă țipând Uite-mă!. 

Mi-e dor de bunici, mi-e dor de bunicul așa cum era odată și toată vara am trăit cu teama ca nu cumva lucrarea să ia sfârșit exact acum, când eu sunt aici. Mai sunt două săptămâni. Nu vreau să mă gândesc la altceva decât la întoarcerea acasă. Acasă...

5 comentarii:

  1. Acest comentariu a fost eliminat de autor.

    RăspundețiȘtergere
  2. O lacrimă pentru bunicul tău... şi cât mai puţină durere...

    RăspundețiȘtergere
  3. Imi pare rau pentru bunicul tau...

    Ai dreptate in tot ce ai scris legat de viata asta, bani, faima... toate pentru nimic...

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Nu sunt in zadar, dar nici fericire deplina nu ofera.

      Ștergere

Va ascult!