Uneori pierd lucruri

Uneori pierd lucruri. De cele mai multe ori sunt lucruri mărunte. Lucruri precum cărțile, căștile sau cheile.
Alteori pierd lucruri mai importante. Mi-am pierdut telefonul, bani, ba o dată îmi pierdusem chiar și geanta. Sunt momente în care pierd motivul pentru care am intrat într-o cameră, sau amintirea a ceea ce am mâncat la prânz. Îmi pierd șirul gândurilor, ideea pe care încercam să o expun. Pierd argumente, lupte, decizii. Pierd oameni.

Îmi place să cred că toate lucrurile pierdute se duc în același loc. Un loc imens, alb plin de elastice de păr, brățări, mărunțiș, bilete,  speranțe, visuri, amintiri, urme de oameni.
Și îmi mai place să cred că toate așteaptă acolo răbdătoare să fie găsite. Poate nu de mine, ci de altcineva. Cineva care va avea mai multă grijă de ele.

Îintr-o zi mi-am pierdut fericirea. S-a desprins de mine pur și simplu ca un balon de Heliu spre soare. Dar nu am putut să-l las, m-am agățat de el și l-am urmat în cer. Dincolo de nori am dat de locul meu complet alb unde m-au întâmpinat gândurile, ideile, elsticele de păr, aspirațiile, promisiunile și toate lucrurile pierdute.
Le-am mărturisit că îmi pare rău și m-au întrebat de ce nu m-am dus să le caut, de ce le-am lăsat să dispară. Le-am spus adevărul. Unele lucruri trebuie să fie pierdute pentru ca altele să fie găsite.

Mi-am legat fericirea la gât cu una din eșarfele pierdute și am lăsat-o să stea acolo, pe umerii mei ca un gardian. Îmi amintește că atât timp cât nodul rezistă (l-am făcut dublu pentru a fi sigură), nu contează câte lucruri voi pierde. Întotdeauna voi păstra ceea ce contează.