Intotdeauna in noptile de iarna il uit cel mai mult. Cand lumea e pictata in alb si eu sunt nimic mai mult decat o pata neagra si urata. Pot sa dansez pana ma orbeste lumina si nu voi vedea nimic altceva decat urma rosie a minciunilor lui. Pot sa dansez pana dispare si asta insa si pana dispare si el. Mi-a zis odata ca sunt frumoasa si nu-mi dau seama daca am mai auzit vreodata niste cuvinte atat de triste...
In dupa-amiezile de primavara imi amintesc cum obisnuia sa cante sub dus. Ea niciodata nu avea probleme cu exprimarea cuvintelor, cum aveam eu. Dansa pe ritmul propriei melodii si nu se oprea pentru nimic in lume. Ar fi trebuit sa realizez ca nu va avea niciodata timp de mine. Insa gandurile mele continuau sa ii repete numele si sa fredoneze versurile singurului cantec pe care as putea sa-l ascult forever.
In dupa-amiezile de primavara ma pot afunda in tacere cel mai usor. Ascunzand cuvintele in spatele buzelor imi aminteste de vremurile cand incercam sa ne construim propria poveste. Incuiandu-mi limba in gura e felul meu de a spune imi pare rau dar intr-un mod in care el nu va auzi. Am cel mai mult timp din lume, si cea mai buna atmosfera pentru a diseca adevarul, dar nu pot suporta sa ma uit la el prin amintiri.
Diminetile de vara sunt cele cand dorinta mea e cea mai puternica. Ea era briza racoritoare a oceanului in timpul acelei canicule. M-a construit ca pe un castel de nisip, facandu-ma sa cred ca va fi a mea. Iar cand valurile au sosit pe tarm, nu a mai ramas nimic altceva in afara de speranta. Indiferent cate inimioare am desenat pe nisip, intotdeauna erau sterse de apa.
Noptile de vara sunt cele in care regretele mele ating cote maxime. As putea urmari oceanul jucandu-se de-a lungul stancilor si mi-as imagina ca eu sunt valurile cu un talent pentru eroziune. Cand stele apar incetisor pe cer, imi voi aminti de ochii lui dar si de cuvintele mele destinate pentru a rani. As putea intoarce spatele marii, dar de fiecare data o scoica m-ar intepa in talpa. Cred ca asta ar fi pedeapsa pentru ca am cufundat-o si mai mult in nisip.
Dupa-amiezile de toamna sunt cele care imi amintesc de rapiditatea cu care ne-am destramat. Imi facusem un adapost din frunze in care imi ascunsesem toate sentimentele. Doar frica si temerile le-am lasat pe dinafara. Rosu, aramiu si galben s-a prabusit peste mine, culorile sentimentelor mele. Am ramas doar cu niste codite de frunze agatate in parul meu.
Dupa-amiezile de toamna sunt cele in care realizez cat de rau am decazut. Si ironia e ca ajunsesem atat de sus...daca eu sunt o culoare, atunci el e curcubeul. Stand in mijlocul frunzelor zburatoare, am realizat ca m-am schimbat prea repede. Nu mai stiu cine am devenit, dar stiu ca el imi lipseste. Mi-am pus o pereche de manusi, dar mainile mele inca sunt reci. Inca sunt rece fara el.
