Trandafiri

Iubești prea mult. Mi s-a spus în vis de către un om cu inima sângerândă și o coroană de spini. Ventriculele i se prăbușeau, bătându-i slab în pieptul plăpând. Mă privea cu ochi mari ce aproape îi corodau pe margini iar mâinile aspre mirosind a fum de țigară stăteau pe umerii mei, ținându-mă pe loc.

Pentru prima dată am realizat că e mort. Inima lui plină de mărăcini s-a uscat atunci când iarna a ucis trandafirii. Tatăl meu, era acoperit de spini.

Extraordinar

Cei mai mulți oameni se îndrăgostesc de extraordinar.

Dragă eu,

Tu nu ești *cei mai mulți oameni*. Să nu crezi niciodată că ești. Te remarci în mulțime cu căile tale tăcute și umorul tău subtil. La început, poate fi îngrozitor, dar în curând vei învăța să-ți ridici ochii și să te înalți peste toți precum un curcubeu.

Vei învăța multe, multe lucruri în următorii ani.

Depășește-ți teama!

Am tot observat în ultima vreme bloguri ale unor scriitori destul de cunoscuți (căci da, pentru mine toți bloggerii sunt scriitori) care au dispărut pur și simplu din online. De 4 ani de când am scris prima dată am adunat aproape 400 de urmăritori. Poate pentru unii e mic numărul ăsta, dar pentru mine e cu adevărat important. Ce mă doare însă pe mine este că mai bine de jumătate din ei nu mai sunt activi pe blogurile personale. Mă tot întreb de acum ce i-a determinat să se oprească și tot ce îmi vine în minte este frica - o frică intensă pe care am simțit-o și eu. Dar așa cum o numesc eu, sindromul de panică, pe mine nu m-a doborât.

Nu ți-e rușine?

O mască -

Obiect mistic și misterios

Pictat cu-ndrăzneală pe față și pe dos -

Ce-ascunde adesea sub lungii favoriți

Figuri transformate în viermi putreziți.

Ups, iartă-mă, trebuia să omit?

Lasă-mă s-o spun într-un mod mai potrivit.

Ești un laș patetic, mizerabil, amețit

Uau, îți iese pe ochi un vierme putrezit.

Un cadou special pentru o femeie minunată

Acum vreo doi ani eram în clasa a 12a și abia așteptam să se termine totul pentru a începe facultatea. Stăteam la marginea unui oraș micuț unde toată lumea se cunoștea cu toată lumea și eram extrem de nerăbdătoare să plec pentru a cunoaște oameni noi, lucruri noi, locuri noi.

Am ajuns în București. Era exact locul pe care mi-l doream la vremea respectivă. Mi-a plăcut; încă îmi place. Dar am ajuns la concluzia că dacă stau aici mai mult de două săptămâni fără a mă duce în weekend-uri acasă, încep să privesc orașul cu dispreț. Îl văd mai urât, mai respingător. De curând am realizat și de ce. 

Mai aveam doar două zile de stat aici până să mă urc în sfârșit în tren și să pornesc spre casă. Da, acasă! Locul liniștit unde mă așteaptă camera mea, nu camera de cămin, patul meu dublu, nu patul suprapus de aici care scârțâie; unde mă așteaptă Dănuț de fiecare dată la gară, apoi iubita mea Kyra la ușă și la final, mereu în bucătărie pregătindu-mi ceva bun, mami. Mi-am dat seama că așa cum o fetiță întrebată unde este casa ei, a răspuns locul unde este mama (Keith Brooks), asta se află și în inima mea.

Iubirea nu mai e de ajuns

În relația cu tine există un singur lucru: nefericire. Toată fericirea pe care o aveam întipărită în mine s-a dovedit a fi doar o aparență. Și cuvintele mi se leagă greu acum. Nu mi s-a întâmplat asta niciodată. Să am atâtea de spus și să nu le pot spune nici măcar în scris. Scrisul era salvarea mea. Tu mi-ai luat și asta.
Dacă nu pot să vorbesc despre suferința mea înseamnă că ai dreptate. Tu ești singurul care simte nefericirea. Eu nu știu ce înseamnă să nu mai doresc să exist. Nu știu să fiu așa cum vrei. Nu știu să mă port cu tine. Eu nu știu să arăt afecțiune. Nu știu să iubesc. Dar știi ceva? Poate că nu știu să te iubesc pe tine. 

Crema care mi-a redat frumusețea

Dacă urăsc ceva în lumea asta, probabil că urăsc să mă plâng. Am evitat întotdeauna să o fac și nu îmi plac nici oamenii care se lamentează tot timpul despre cât de ocupați sunt, câte rele li s-au întâmplat, ce îi doare, cum s-au îmbolnăvit sau altele. Îmi place să mă mențin fermă pe poziții indiferent ce îmi oferă viața și așa reușesc să trec cu brio peste orice.
Am făcut asta timp de 20 de ani dar iată că de curând m-am lovit de o perioadă în care oricât am încercat, nu am putut să rămân acea fată sigură pe ea, mândră că e capabilă să înlăture orice obstacol și să iasă la suprafață neșifonată din orice situație.

Am intrat în cel mai aglomerat interval de timp de până acum, un interval cu nopți întregi nedormite, plin de termeni limită aducători de stres, toate astea acumulându-se și fiind perfect vizibile pe expresia feței mele. Ajungeam la cursuri dimineața și mă întrebau colegii ce s-a întâmplat cu mine de par atât de obosită. Le spuneam că de fapt chiar sunt obosită, nu doar par. Și nu știu dacă vă puteți imagina în ce stare eram dacă ajunsesem să îmi calc pe orgoliu, să mă plâng în fața oamenilor (apropiați, ce-i drept) și să cer ajutor. L-am primit prin binevoința persoanelor dragi dar înfățișarea mea deja era complet schimbată. Stăteam privindu-mă în oglindă neștiind cum să repar ceea ce singură îmi cauzasem prin refuzul de a mă lăsa ajutată și prin încăpățânarea de a lupta cu toate problemele singură.