Moartea este o arta excelenta

Degetele tainice ale mortii se apropiau sa-i culeaga sufletul. Deschise gura ca si cum ar fi vrut sa spuna ceva. Din fundul pieptului ii iesi un tipat. Dintii ii clantanira, intinse inspaimantata bratele, deschise convulsiv mainile, privi in jurul ei ca un om ce se ineaca, apoi se prabusi in perne. Capul i se lovi de tablia patului, apoi ii cazu pe piept, cu gura cascata, cu ochii inchisi si stinsi. Murise.

Acum e liniste. Prea liniste. El o privea. Era tulburat.Totul parea sa fie dus la extrem. Incaperea parea ca sta in loc cuprinsa de o paralizie temporara, gata fiind sa izbucnească din moment in moment. Un urlet sfasie timpul.

Cand isi indrepta gandul spre cea moarta, nu se gandea la ce putrezeste. Privea drept inainte. Zarea lumina vie a mortului drag stralucind pe bolta cerlui. Prefacea durerea care priveste spre groapa, in durere care priveste spre o stea. Era steaua lui, iubita lui. Nu cauta sa aline durerea prin uitare, ci o innobila prin speranta. Oricat s-ar lupta pe culmile disperarii, nu voia si nu putea sa renunte si sa paraseasca iubirea, chiar daca disperarile si tristetile ar intuneca izvorul luminos al fiintei lui.

Cu toate astea, sufletul ii fu culcat in intuneric…