Nefrumos

Imi pare rau, dragul meu, dar cred ca am uitat felul in care m-ai invatat sa ma rog. Am mainile impreunate, si buzele intredeschise, dar cuvintele sunt seci si goale. Nu pot sa gasesc profunzimea sa le fac la fel de frumoase si de blande precum le spuneai tu.
Mi-ai marturisit odata ca daca ai putea sa-ti transformi o dorinta in realitate, ai face ca imaginea ochilor mei atunci cand zambesc precum Mona Lisa sa fie mereu intiparita pe retina ta. Asa ca m-am trezit in acea dimineata si am incercat sa refac zambetul acela, dar eu nu sunt Mona Lisa, si ca sa fiu sincera, scumpule, tu nu esti Da Vinci.

A fost o vreme cand imi promiteai nopti pierdute printre stele si constelatii, dar adevarul e ca niciodata nu ti-ai putut respecta acele cuvinte. Si cerul mi-a soptit ca pentru tine sunt ca un cadou pe care ai vrea sa ti-l smulgi din inima, dar ca nu ai destul sange in vene ca sa o faci.
Si imi spuneai ca sunt frumoasa chiar si atunci cand oasele mi se transformau in cenusa si inima in gheata. Iar eu, ca o prostuta ce sunt, imi imaginam ca m-ai putea iubi chiar daca mi-as arunca sufletul la picioarele tale. Dar dragostea ta a fost intotdeauna diferita fata de ceea ce speram eu.
Ti-as lasa un bilet intr-o sticluta, dar daca nu-mi poti inlatura masca de pe chipul meu, nu am nicio speranta ca mi-ai putea citi sentimentele.

Daca m-as ruga asa cum m-ai invatat si daca as zambi asa cum ti-ai dorit, crezi ca ai putea vedea dincolo de aparente si ai invata sa iubesti nefrumusetea mea si ceea ce se afla dincolo de acest scut? Mi-ai zis ca sunt exact la fel de rece ca si stele din noapte, deci probabil ca nu...
Iar ele nu se vor incalzi niciodata...