Nu sunt scriitoare

Eu nu stiu sa scriu.

Nu inteleg conceptele si temele; literele sunt doar forme presate pe hartie in incercarea de a ilustra ce limba mea nu poate spune. Uneori cuvintele mi se blocheaza atat de rau in gat, incat ma simt ca o sticla de sampanie plina de presiune. Cerneala se imprima, creionul manjeste si tastele se rup. Si asa sunt lasata doar cu niste foi ghemotite si aruncate pe podea. Oricat as citi, eu nu pot sa scriu literatura.

Bloggerii adevarati stiu clar cum sa alcatuiasca o fraza. Ei stiu cum sa o lustruiasca astfel incat sa sune melodios. Este ceva ce necesita atentie, iar arta de a scrie se afla tocmai in orele petrecute in fata unor hartii sau taste. Procesul unui autor de a creea o poveste este ca un laborator de experimente, iar atunci cand ultimul semn de punctuatie a fost adaugat, nu a ramas nici macar o virgula neverificata sau slefuita.

M-am gandit sa imi fac blog acum 2 ani si jumatate cand am gasit pe o pagina de internet cele mai frumoase cuvinte pe care le citisem vreodata. Si iata ca datorita acelor sentimente bizare scrise de autoare necunoscuta, am inceput si eu sa pictez litere pe caiete, fiind inspirata de fel si fel de carti sau de povesti reale si chiar de alti scriitori virtuali. Insa nu, eu nu stiu sa scriu, deci nu sunt scriitoare.

Eu, in schimb, stiu cum sa aduc la viata amintiri si emotii, pana cand se varsa pur si simplu pe ecranul laptopului sau se aseaza pe filele unui caiet. Eu sunt doar un uragan; distrug acoperisurile caselor in imaginatia mea, doar pentru a vedea cum arata produsul final. Ma las purtata de vantul meu puternic si incep sa-mi misc degetele pe tastatura, intr-un exces de sentimente; pentru ca doar atunci scriu. Atunci cand ceea ce simt este dus la extrem – fericire pana la extaz sau tristete pana la epuizare.

Eu nu sunt atenta - cuvintele mele sunt uzate si banale. Lucrarile mele niciodata nu sunt finalizate, dar sunt mai degraba aruncate pe pagina de net si lasate sa se stinga, incet, incet, pana cand niciun cititor nu va mai incerca sa curete praful de pe ele. Nu sunt imaculate, iar daca cineva incerca sa le inteleaga, va esua lamentabil. Silabele mele sunt ascutite si zgarie auzul si vazul cititorului. Nu sunt destinate a fi analizate si nici pricepute.

Asadar, de la povesti fictive, am ajuns, in rafala propriilor sentimente, sa scriu chiar despre viata mea. Am vrut sa-mi rup visele din somn si sa le lipesc de realitate, cu aceeasi usurinta cu care bloggeri renumiti isi descriu aventurile vietii. Dar nu am reusit. Incet, incet totul s-a dezlipit si visele au cazut. Am incercat din nou si din nou si din nou, incat m-am pierdut pe mine in ele. M-am ratacit in acele franturi de vise si nu mai stiam care e realitatea si care e imaginatia mea. Am vrut sa raman in vise, caci erau mai frumoase, insa realitatea m-a chemat, am simtit, m-a durut. Deci revenisem aici. Din pacate...

Apoi am scris despre primele mele sentimente, iubiri platonice, iubiri de-o vara, de-o ora, iubiri care nu se uita. Am scris despre oameni importanti, cu trasaturi fine, despre oameni trecatori sau nemuritori. Am scris despre amintiri primavaratice, parfumate, colorate sau decolorate, despre amintiri sub toate formele, despre ce am fost, ce sunt si ce o sa devin.

Dar nu sunt o scriitoare si nici o bloggerita. Sunt o asasina inarmata cu slove. Sunt un dezastru natural ascuns in propozitii. Ucid cu fraze si dezarmez cu paragrafe.

Nu sunt o artista. Sunt doar o visatoare. Iar visatorii nu mor niciodata. Ei doar se trezesc.

Articol inscris la Blog Power 11, cu tema "Codul blogosferei". Alte articole participante: Blogging si creatie, Codul Blogosfere(Balanta), Frana si acceleratie