Am încetat să scriu

Când te-am întâlnit, am încetat să scriu. Dar am încetat și să notez tot felul de superstiții pe post-it-uri, cum că ar fi ghinion să vezi mireasa înaintea nunții. Am încetat să-mi pară rău pentru lucruri inutile și am început să fiu mai atentă și să nu mai cad atât de des pe scări. Mi-am dat seama că stele noaptea ar putea avea o poveste dar că noi suntem prea ocupați ca s-o ascultăm. Și din nou am încetat să scriu.

Când te-am întâlnit, am încetat să mai încerc să fiu o persoană drăguță și am fost pur și simplu. Dar am realizat și că tăcerea ta e așa grăitoare și că vorbele mele sunt atât de tăcute. Când te-am întâlnit am început să-mi desenez steluțe pe tavan pentru că am realizat că nu voi putea atinge cerul niciodată.
Când te-am întâlnit ți-am urmărit harta oaselor și mi-am umplut mâinile cu ele pentru că am încetat să scriu. Am încetat să mai merg cu spatele gândindu-mă că aș putea pierde priveliștea, o priveliște frumoasă, una cu tine.


Am observat că unii oameni sunt precum copacii și adâncurile din ochii tăi și cărările din mintea ta sunt nemărginite, dar am reușit să le memorez. Felul în care gândești la fel ca mine și totuși mă întrebi la ce mă gândesc mi-a rămas întipărit în amintire. Și am observat că tăcerea ta întotdeauna înseamnă ceva.

Când te-am întâlnit am încetat să scriu și am început să ascult. Și când am început să scriu din nou am făcut-o doar cu scopul de a te descrie pe tine. Ți-am scris că niciodată cuvintele nu sunt de ajuns, am oftat și am încetat să scriu din nou. Am venit de la școală prin furtună dar nu m-am grăbit. Am mers încet, cred că m-am îndrăgostit din nou de ploaie.

Am încetat din nou să scriu când am văzut atât de mult roșu de la semafoare reflectat în ochii tăi. Când te-am întâlnit nu am avut fluturi în stomac, nu m-am îndrăgostit de tine. Doar am încetat să scriu... cum o făceam odată...