Bianca, purcelul, baba și boul

Vă povestesc azi despre aventurile mele de acum câteva săptămâni în ograda bunicilor. Știți toți că atunci când vine toamna, vin și muncile câmpului. A fost la modă printre săteni atunci culesul porumbilor, deci cum să se dea mamaie în lături de la această plăcută activitate? Și cum la vârsta ei cică îi mai trebuie mișcare, că altfel  mi se anchilozează oasele, mamaie, s-a dus cu mâncarea de prânz la spinare să-și adune recolta tocmai la capătul celălalt al satului... vecin.

Pe mine mă invită, așadar, să rămân la ea acasă pentru a veghea pe bietul tataie, care nu prea mai e în toate puterile fizice și intelectuale. Și dacă tot stau de pază, să nu mă plictisesc, primesc ordin să pregătesc mâncarea de cu seară a oamenilor lihniți de foame după o zi de muncă. Despre peripețiile mele în bucătăria minusculă a lui mamaie nu am ce să vă povestesc, că atât ciorba de pasăre, cât și pilaful de orez cu cârnăciori mi-au ieșit atât de bune, că a mâncat norodul cu tot cu castroane.


Pe la vreo 10 dimineața vine și tanti Felicia, veterinarul satului:
- Biancă, mamă, îți zisă mă-ta mare unde sunt medicamentele că are un purcel bolnav și tre să-i facem injecție.
Pleoșșșc!! O palmă peste fața mea deja căzută pe jos. Purcel? Bolnav? FACEM injectie?! Cucoană, cred că verbul ăla trebuia să-l folosești la singular. ha! S-o crezi tu, Biancă!

Trec deci în coteț și încep să alerg purcelul. Reușim să-l prindem - mai mult ea decât eu - îl ia de-un picior, îl ridică-n sus cu capu-n jos, guiță, se zbate de celălalt picior, stropește-n stânga și-n dreapta, pe obrazul meu. Doamna cu siringa mă învită să țin de cracul ălălalt ca să emobilizez purcelul. La final extenuată și eu, extenuat și porcul, dar amândoi fericiți că operațiunea s-a terminat.

Pleacă SuperWoman a animalelor și mă trezesc în curte cu vecina de peste drum, o femeie la vreo 90 de ani, mai mult lată decât lungă. Trage aer în piept și începe:
- Trăite-ar Dumnăzău, maică, de când nu te-am mai văzut, erai atâta. Veni la Florica să dau apă la  bou ală că stă săracu în soare, că e plecată la porumbi cu mă-ta mare Măria. Vrusăi să intru în curte, da e clanța ruptă și nu pot intra. Crezui că e domnu Damian aci, da bine că ești tu Biancă, că ești tânără și poți să te-apleci după clanță.

Buuuuun! trecem drumul, mă uit de-a bușilea pe jos, nici urmă de vreo clantă. Mă ridic pe gard să mă uit prin curte, mă proptesc bine să nu cad și cu ochii prin iarbă și prin pământ, să nici nu văd matahala cu coarne și copite că vine în fugă spre capul meu înțepenit între ulucile gardului.
Mă împing în mâini fix când dihania bovină se pregătește să-mi tragă o limbă peste față. Scap de lichidul cleios destinat feței mele, dar aterizez cu fundul în ghimpi și scot o înjurătură printre dinți.

Joi mă duc din nou.
Sursă foto