De ce rămân în blogosferă

Am observat mulți oameni explicând de ce au blog și de ce scriu. M-am întrebat și eu asta și mai ales de ce continui să scriu aici chiar și după 5 ani de când am făcut-o prima dată. Răspunsul mi-a venit repede: sunt aici să învăț, să împărtășesc gânduri, să dau și să primesc sfaturi, să fiu eu.
Atât de puține cuvinte care invoca o lume de posibilități. Invoca un destin.

Am suferit. Așa cum au făcut-o mulți alții la un moment dat. Dar cred că toți suferim pentru un motiv: să ne maturizăm, să devenim ceea ce ne este scris. Refuz să cred că suferim doar pentru că trebuie să o facem.

Sunt încă în blogosferă pentru că aici am găsit atât de mulți oameni care îmi acceptă firea fără ezitări. Sunt aici pentru că am de la cine învăța. Nu sunt judecată pentru ceea ce nu am. Sunt acceptată pentru ceea ce am de oferit. În fiecare zi aici aflu mai multe despre mine și despre oameni. Așa mă schimb. Și cel mai frumos lucru este că și eu provoc schimbări la oameni. În bine sper eu.



Majoritatea dintre noi este aici să își împărtășească arta sau să o improvizeze. Și eu sunt aici pentru a da drumul gândurilor și chiar dacă să îmi îmbunătățesc stilul nu a fost scopul meu, s-a întâmplat oricum. Adevărul este că blogul a fost unul dintre cele mai bune lucruri care mi s-a întâmplat. Am dat și peste lucruri bune și peste lucruri rele aici, dar nu aș schimba nimic, așa cum nu aș schimba nimic din viața mea. Tot ceea ce s-a întâmplat a format persoana care am ajuns acum. Iar eu am înțeles acea persoană.

Sunt aici să inspir, să ofer speranță acolo unde o văd pierdută, să dăruiesc zâmbete sau sentimente celor care îmi trec pragul. Sunt aici să formez legături, să mă descopăr atât pe mine, cât și pe alții. Sunt aici să cred în oameni. Folosesc verbul a crede prea des...cred. Aproape în fiecare articol al meu. Cred în puterea de a crede. În dorința de a crede că totul e posibil dacă depui suficient efort. Și spun asta chiar dacă de multe ori nu am crezut în forțele mele. Sau am crezut prea mult în alți oameni care m-au dezamăgit.

Nu trebuie să fim niciodată pierduți, niciodată singuri, deși eu am fost de multe ori. Dar dacă avem încredere în noi, niciun eșec nu poate fi depășit. Și acum nu cred, ci sunt sigură că asta e adevărat. Puterea credinței este cel mai încântător lucru pe care îl putem experimenta. Sunt oameni care se vindecă de boli doar pentru că au încredere în Dumnezeu. Ne trezim în fiecare zi și continuăm să trăim pentru că sperăm să ne fie mai bine. Și uneori chiar ne este.

Mi-aș dori să-i învăț și pe alții să creadă. În mine, în ei, în toți cei pe care îi iubesc, în Dumnezeu. Nu aș fi cine sunt dacă nu aș crede în fiecare zi că mă pot autodepăși prin ceea ce fac. Blogul mi-a devenit o casă care este cu mine oriunde aș fi, chiar și acum când dorul de casa reală mă macină și-mi pune la încercare credința că POT să trec peste orice.
Datorită vouă rezist aici. Pentru că simt că am lângă mine măcar una din casele de care sunt atât de atașată.