Nu suntem niciodată ceea ce credem

Cel puțin o dată pe zi mă trezesc dorindu-mi să fiu mai puțin. Mai puțin influențabilă, mai puțin sensibilă, mai puțin o aiurită.

Totul ar fi mult mai bine. Dacă legătura dintre ce am și ce îmi doresc s-ar închide, lucrurile ar fi mult mai simple pentru prima dată în ani de zile. Și aș putea să inhalez fără să mă gândesc care ar fi consecințele peste cinci minute. Poți doar să-ți imaginezi ce îmi trece de fapt prin minte, iar gândul ăsta mă bântuie de luni întregi.

Fata care am fost, se evaporă încet...

Am ținut toată durerea pe vârful limbii, ca un secret ce stă să fie dezvăluit. Încă îmi e frică să spun ce s-a întâmplat cu voce tare, dar chiar și așa nu se diluează impactul pe care l-a avut în interiorul meu. Închideam ochii în toate aceste zile și îmi doream să pretind că nimic nu e adevărat.
Iar într-una din aceste dimineți, pentru prima dată, chiar m-am trezit cu mai puțin....



Mai puțin din mine, mai puțin cu o bucățică din sufletul meu care l-a însoțit pe bunicul în cealaltă viață. Așa stau lucrurile; întotdeauna mici părți din mine au preferat să plece împreună cu oamenii la care am ținut dar care au plecat, fie către Dumnezeu, fie pe un alt drum diferit de al meu. Astfel sufletul se fragmentează până va rămâne o singură bucățică, singura care va fi cu adevărat a mea, cea mai loială, cea care a ales să mă însoțească pe mine într-o altă viață, atunci când va fi vremea.

Îmi aminteam azi mâinile calde din trecut, încercam să ajung la ele, dar tot ceea ce găseam era paloarea de gheață a unui trup ce ar fi trebuit să fie încă pătruns de căldură, de iubire, de viață. Nu mai era...
Și totuși... chipul lui, contrar a ceea ce se întâmplă de obicei, părea atât de tânăr, de liniștit și de împăcat. Bucuros că a scapat de ceea ce unii ar fi numit viață. Eu nu aș fi numit-o așa, pentru mine ceea ce a trăit el, în special în ultimii douăzeci de ani, nu a fost o binecuvântare, așa cum numea părintele astăzi în biserică. A fost o continuă suferință, ce l-a făcut să pară cu zeci de ani mai obosit, mai slăbit, mai bătrân. Astăzi, pentru prima dată, am văzut un chip așa cum trebuia să fie, fără chinurile unei boli prea crude pentru cineva atât de bun. Si ironia cea mai mare este că a trebuit să moară pentru ca asta să se întâmple.

Astăzi sunt mai puțin decât am fost ieri, dar știu că acel puțin din mine se află alături de el, iar atunci când se va trezi în lumea cealaltă, oricare ar fi ea, va știi că nu e singur și că îi are alături de el pe toți cei care l-au iubit și nu îl vor uita niciodată...