Inima mea sau a ta?

Sursă foto

Știi ce suntem noi? m-ai întrebat.

Suntem oameni dintr-un timp îndepărtat, suntem minuni uitate ale viselor de ieri. Suntem umbrele de pe ciment făcute de păpădiile ce-și găsesc viață printre crăpături. Suntem picături de ploaie hoinărind prin dimineți fără soare.
Dar suntem în viață.

Niciodată nu ai țipat atât de tare și atât de furioasă cum ai făcut astăzi. Tremurai, dar nu mă lăsai să mă aproprii prea mult. Îmi pare rău că te-am făcut așa. Dar apoi ai zâmbit. Și îți puteam auzi fericirea de la o milă distanță. 

Cicatrici micuțe pe inima mea arată ca niște zgârieturi de pe o bijuterie de argint. O să așteptăm momentul potrivit să ne aruncăm urmele către cer. Tu o să porți acei blugi albaștri iar eu o să-mi port zâmbetul și împreună vom uita de viață și vom începe să trăim.
Spațiile goale lasă mai mult loc pentru a crește. Amintește-ți asta. Și aici vorbim despre inima mea. Sau a ta.

Mi-aș dori să nu-ți mai scrii poveștile în proză. Mă doare să știu că acolo unde citesc literatură, citesc despre durerea ta.