Cele patru fețe ale anului

Sursa: aici

 i.
Iarna era timidă. Niciodată nu a avut prea multe de spus. Ocolea murdăria, căci știa să meargă doar prin alb. Obrajii ei aveau întotdeauna culoarea unui vin roșu. A iubit decât o dată și când a făcut-o, și-a pierdut inima. A realizat că oamenii frumoși merită mai multă dragoste decât ea, așa că sunt îndreptățiți să ia dragoste de la alții mai puțin virtuoși.
(A iubit un băiat care n-ar fi iubit-o vreodată înapoi)

ii.
Numele lui era Primăvară, un nume neobișnuit pentru un bărbat, dar care atunci când era rostit picura nectar în urechile fecioarelor. Zâmbetul îi era strălucitor, crescând dinte cu dinte până ajungea să gâdile norii. Ochii i se mișcau de la femeie la femeie și șarmul lui cucerea și cele mai neîmblânzite inimi. Dar exista una pe care nu reușea să o facă să înflorească, oricât de multe rădăcini ar fi plantat. Se simțea precum pasărea și albina pentru floarea ei fără polen. De fiecare dată când făcea un pas înainte, ea se trăgea înapoi. Încerca să se consoleze cu alte femei, dar tot ce vedea era chipul ei printre cearșafuri. Era vânat de cineva intangibil, așa că Primăvară a început să-i caute o înlocuitoare într-o lume care nu putea să-i ofere nimic.
(A iubit o fată care nu l-ar fi iubit vreodată înapoi)

Sursa: aici

iii.
Toată lumea îi spunea Vară pentru că avea ochii aurii și la fel de mulți pistrui ca stelele de pe cer. Era sălbatică și nesăbuită, întotdeauna miezul nopții găsind-o pe jumătate goală în ocean, lăsându-se în bătaia valurilor. Deși radia frumusete, vedea lumea în non-culori și întuneric și nu trecea o zi fără să-i trimită vederi morții. Toată lumea o iubea pentru că îi făcea pe toți să se simtă în viață. Ea amintea tuturor că mâine este doar ieri trăit cu două zile mai devreme. Cu toate astea, plămânii ei erau inundați de lacrimi torențiale. Nutrea sentimente pentru Soare în grădina inimii ei și încerca în fiecare zi să le ucidă cu arșită pentru a nu se da de gol. Mereu a avut câte un iubit, dar niciunul căruia să îi poată spune te iubesc fără să se simtă nesinceră. Îi spunea însă asta Soarelui în toate diminețile când se întâlneau, dar niciodată cu voce tare, ci doar șoptit, în umbre, unde el nu putea vreodată ajunge. Îi păsa prea mult de ceea ce spuneau ceilalți, îi era teamă ca stelele să nu o blameze pentru că s-a îndrăgostit de dușmanul lor de-o eternitate.
(A iubit un băiat care nu ar fi putut-o iubi vreodată înapoi)

Sursa: aici

iv.
El e Toamnă, copiii șopteau prin săli de clasă în timp ce un băiat cu păr portocaliu trecea pe holurile școlii. În prima zi de școală le-a spus tuturor că secretul lui era să facă fețe din dovleci galbeni. Toți au râs de el, așa că întotdeauna stătea în fundul casei, mestecând gumă. Era timid și cam împiedicat, niciodată nu reușea să facă 30 de pași fără să se dezechilibreze. Era atras de fata din primul rând care scria nervoasă în caiet, fără să spună vreodată ceva. Îl nedumerea, îl agita, se colora tot la față doar la gândul că ea i-ar putea rosti numele. Și s-a întâmplat odată, când jucau într-o piesă de teatru. Nu și-ar mai fi dorit să iasă din acel personaj vreodată. S-a îndrăgostit ca nebunul de o fată cu care nu a vorbit vreodată, iar tristețea lui se împrăștia printre frunzele copacilor cum cădeau și printre păsările ce fugeau din preajma lui.
(A iubit o fată care nu l-ar fi putut iubi vreodată înapoi)