Pierderea Eului

Nu știu cum să încep. Mi-am pierdut antrenamentul și îndemânarea în a scrie (asta dacă le-am avut vreodată). Am vrut de multe ori să încep un text, am deschis pagina pentru câteva secunde, apoi am închis-o la loc. Urăsc momentele când simt nevoia să scriu dar nu reușesc. Și nu e vorba de lipsă de inspirație, slavă Domnului, ea e încă acolo.

Devin prea delăsătoare și nu îmi place asta. Când o explozie de gânduri sau sentimente mă invada, despre orice ar fi fost ele, dădeam fuga la blog și le scriam. În ultima vreme nu am mai făcut asta și nu pot să găsesc motivul. Aș putea da vina pe timp, dar nu aș fi corectă. Dacă mă încăpățânam, aș fi putut să găsesc loc pentru câteva cuvinte scrise în locul oricărei alte activități inutile pe care o făceam în așa zisul timp liber.

Azi mi s-a spus că sunt mereu tristă, nervoasă, supărată, bosumflată, cu fundu-n sus din orice motiv banal, nesemnificativ, incorect etc. A început să-mi fie frică de cuvintele astea. Le-am luat în serios. Știu că nu au fost spuse cu intenție rea, dar în același timp știu că sunt adevărate. M-a pocnit un vârtej în inimă când le-am auzit și nu se va opri dacă nu voi găsi răspunsul la o întrebare. De ce sunt așa? Așa am devenit eu, ca om, o persoană morocănoasă și insuportabilă? Aș vrea să cred că m-am schimbat doar aici, in mediul ăsta, departe de casă, de țară, de tot ce iubesc, de liniște, de viața mea trecută. Aș vrea să cred că atunci când lucrurile o să revină la normal mă voi îndrepta și eu. 

Mi-am dat acum seama că viața chiar te schimbă. Nu e bine. Ar trebui ca eu să fiu în stare să-mi schimb drumul vieții după propriul plac. Moementan eu sunt cea schimbată, modificată, alterată într-un mod pe care încep să-l urăsc. Voi încerca să scap de persoana care am devenit. Vreau să fiu în stare să râd și să mă bucur de lucrurile mărunte. Vreau să mă regăsesc.