Un Brașov al iubirii, al aventurii și al generozității

Ne-a întrebat lumea dacă ne-am potolit cu atâtea plecări prin alte țări. Le-am spus tuturor că da, e vremea să ne mai plimbăm și prin țara noastră, că prea e frumoasă și nu mulți sunt conștienți de asta.

Am hotărât să vizităm Brașov. De fapt am ales Brașovul pentru că deține cel mai fain parc de aventură din Europa de Est și atât de mult voiam să ne cățărăm prin copaci încât am fi mers oriunde pentru parcul ăsta. Mi-a zis cineva că am destui copaci și prin București să-i folosesc pentru a-mi exersa abilitățile de capră (pentru cei care nu sunt la curent cu ce se întâmplă pe aici pe blogul meu, capră e apelativul pe care îl folosește tati încă de când a observat talentul meu de copil neastâmpărat de a nu sta locului o clipă și de a se urca pe oriunde apucă).

Bun, copaci aveam destui, oriunde, dar nu și hamuri si frânghii care să ne asigure în caz ca ne hotărâm să cădem și să ne rupem vreun os sau să ne spargem vreun cap. Din fericire hotărârea asta n-a luat-o niciunul din noi, dar nici nu ne-am încumetat să mergem pe traseul negru, cel mai dificil și înalt traseu din copaci. Inițial vorba era că nu plecăm de acolo până nu le încercăm pe toate, dar când am ajuns pe la jumatea traseului roșu, cel de dinaintea traseului negru, curajul ne-a părăsit și am plecat cu coada între picioare (care cam tremurau, ce-i drept) și cu realizarea că nu suntem așa cocoși cum ne credeam.

Ne-am îndreptat spre tiroliană, cu care am zburat prin juma' de pădure și deaspura unui lac. Zburau lacrimile mele în urmă de la viteză și vânt ca-n desene animate în slow motion. Așa de fain a fost și ne-am promis că o să mai mergem o dată să încercăm și bunjee jumping.

După o zi la înălțime în care vremea a fost blândă cu noi, a urmat o duminică așa de ploioasă și friguroasă de care am scăpat intrând la Paradisul Acvatic. Cu vreo doi ani în urmă îmi mai pusesem în plan să merg cu ai mei dar cum cățeii n-aveau voie și în "ai mei" întră la pachet și Kyrush, am renunțat la idee. Ei bine, acum pufoșenia era acasa cuminte cu mami și tati, deci am putut merge să mai scăpăm de febra musculară cu care ne trezisem dimineața. Eu mai mult, că al meu mai are ceva antrenament.

Suuuper, deci avem așa: jacuzzi, saună, topogane, bazin, piscină în interior și cu apă fierbinte în exterior. Ce altceva ne puteam dori pentru a ne relaxa? Acum să vă spun, că după șocul pe care l-am avut când am realizat că nu suntem în stare să facem traseul negru, acum a venit colacul peste pupăză. La bazin cu trambulinele de un metru și trei metri a fost ok, ne-am descurcat, toate bune si frumoase. La cinci metri, al meu viteaz nici nu s-a uitat în jos și a plonjat în apă (a doua oară nu i-a mai trebuit, totuși). Eu ajung pe margine și fac regretata greseală de a-mi arunca privirea în jos. În loc de cinci metri, eu vedeam 20 și apa a început să facă un hău sub mine gata să mă înhațe. M-am așezat în fund și am luat-o de-a bușilea înapoi pe rampă spunând că eu nu fac așa ceva. Nici scările n-am mai putut să le cobor singură, așa de amețită eram. Și mi se părea "da' ce-s asa de mare scofala cinci metri?". Nah, iată că mie mi-au dat un palmface și m-au făcut să mă gândesc pentru a doua oară în weekendul ăla că nu-mi merit statutul de căprița lui tata. 

Excursia noastră s-a sfârșit cu o vizită la cetatea Râșnovului și la nou deschisul DinoPark. Așa un ger a fost că mi-am pus întregul dulap pe mine, și-al meu, și-al lui, ne-am tras în niște poze cu dinozauri de jucărie și am plecat spre casă.

A fost o excursie în care am sărbătorit exact așa cum au fost ultimii trei ani împreună: plini de aventură, de umor, de lucruri noi și mai ales de iubire.

Dar nu am încheiat. Trebuie să vă spun cum a început de fapt toată peripeția noastră. Vreau să fac asta la final pentru că am mai mult să vă zic și să fac legătura cu un alt subiect. Știind că vin la Brașov, am anunțat-o pe doamna Adriana că vreau să aduc câteva plăsuțe cu hăinuțe pentru copiii de la orfelinatul din Odorheiu Secuiesc, despre care a scris atât de frumos pe blogul Înșiră-te mărgăritare. Intrați pe link, aflați toată povestea orfelinatului, ce îl face atât de special, cât și despre toată campania de ajutor pe care a organizat-o împreună cu soțul dânsei, domnul Mihai. Așadar, primul lucru pe care l-am făcut când am ajuns în Brașov, înainte de a ne începe peripețiile, a fost să ne întâlnim cu cei doi oameni pe care i-am găsit exact așa cum mă așteptam: plini de bunătate, de viață, cu o dorință enormă de a face bine și de a ajuta. M-am bucurat să aflu cât succes a avut inițiativa lor în privința orfelinatului și m-am simțit împlinită să știu că pot fi și eu de ajutor cu ceva mărunt, că pot face un mic bine pentru un scop măreț. O a doua etapă a campaniei de ajutor va avea loc la 1 decembrie, dacă doriți să contribuiți cu un gest cât de mic la fericirea acelor copii, intrați pe pagina de facebook a domnului Mihai Tirnoveanu, acolo găsiți adresa la care să trimiteți pachețele și mai multe detalii.