Să nu crești niciodată

Aveam un monstru care trăia sub patul meu.
Avea pielea de broască, ochi din care se vedeau vene mov bulbucate și o colecție de dinți galbeni, uneori lipsă. Jucam scrabble din când în când.

(Prima dată era doar un zgomot mecanic din spatele ghivecelor cu flori, apoi doar un miros de verde ars sau un norișor deasupra patului. Apoi a devenit vântul. Respiram  eu, și el respira înapoi, tare și greoi, exact ca un monstru.)
Vobea mereu un majuscule. MONSTRII SUNT MULT PREA ÎNSPĂIMÂNTĂTORI PENTRU LITERE MICI. Asta m-a informat într-o noapte sub păturica roz iar eu i-am bagat lumina de la lanternă în ochi până când s-a culcat.

Câteodată îmi vizita visele. Iarba devenea culcată pe unde pășea el, iar vietățile din pădure se ascundeau pe după copaci. UNDE E ÎMBRĂȚIȘAREA MEA? Își ținea membrele de monstru desfăcute așteptându-mă în căldura lor. Iar eu încercam să îl trag de urechi ghemotindu-mă în brațele lui.
Obișnuia să mă țină trează cu întrebări care nu avea răspuns. Mereu mă întreba de ce, de ce, de ce, iar ochii îmi clipeau nedumeriți căci nu știam nimic, dar încercam, și îi răspundeam așa cum știam.

Știa despre Tom, despre pupicul grăbit, strângerea de mână, sunetul numelui meu pe buzele lui. Știa cum îmi făcea inima să zburde la fel cum a știut și când mi-a frânt-o. Mă asculta printre sughițuri și lacrimi, mângâindu-mă cu degetele lui de broască.

I-am zis că îl iubesc într-o seară iar ochii i s-au luminat, obrajii s-au îmbujorat și gura i s-a lărgit într-un zâmbet larg. ȘI EU TE IUBESC. A murmurat cât de drăguț ar putea-o face un monstru. Apoi l-am luat de mână, l-am scos de sub pat și am adormit amândoi.

SĂ NU CREȘTI NICIODATĂ. Mi-a șoptit chiar când credeam că adormise. Niciodată, i-am răspuns zâmbind.

Niciodată.