Cadavru trist

Ce insemnatate mai pot avea maruntele nelinisti ale vietii in comparatie cu cruda realitate a chinului meu ?

E noapte. Nu am de gand sa dorm, dar as vrea macar sa profit de tacerea gandurilor mele. Acum pot cel putin sa ma las in voia durerii, caci simt nevoia de a-mi socrmoni rana, de a ma tortura, de a ma zgaria cu propriile mele unghii, din moment ce tot nu ma voi putea vindeca. La ce bun sa fug de umbra asta ce mi-a cuprins deopotriva si sufletul si trupul? E mai usor sa nu ma impotrivesc si sa las dezastrul sa ma acopoere cu totul.

Intr-o zi, voi putea trece pragul acestei lumi si nu ma voi mai intoarce niciodata in aceasta camera unde am suferit atat de mult. Voi fi moarta atunci, sau vie? Si daca voi fi vie, ce se va intampla? Nu-i, oare, cumplit sa nu stiu daca viitorul imi va agrava sau alina durerile?

As vrea sa ma stranga cineva in brate pana cand va izgoni pe vecie aerul din plamanii mei. Cat trebuie sa sufere un om, ca sa moara odata, sa-i crape inima? Stii? Cand iubesti pe cineva, renunti pentru totdeauna la orice libertate, dorinta se poate stinge, pasiunea poate muri cu desavarsire, dar in adancul inimii ramane ceva de neatins, ceva ce poate fi dat, dar niciodata luat inapoi. Cel care iubeste, si-a vandut sufletul si zadarnic incearca ura sa ia loc iubirii; apartinem pana la moarte celor pe care i-am iubit. Asa cum eu, iti voi apartine tie, desi refuzi sa ma ai.

Deja nu mai caut motive, de vreme ce niciunul nu-mi explica de ce sunt obligate sa traiesc. Moartea va veni intr-o zi sa-mi ia aceasta viata pe care nu am cerut-o niciodata.