Mers pe bicicletă

Încetarea unui tratament este ca mersul pe bicicletă.

Doctorul ma ține de mâner și îmi micșorează doza. Îmi iau avânt înainte și heeeei, uite-mă cum zbor! [...] Un cer albastru deschis stă să cadă pe mine iar eu sunt răsturnată la marginea mării cu bicicleta pe jumătate îndoită, dar cu amândouă roțile încă învârtindu-se.

Auuu! Și doctorul îmi masează tâmplele, pune un pansament pe genunchi și îmi prescrie o rețetă.

Încerc să merg fără mâini de vreo două luni, dar întotdeauna ajung într-un copac sau pe vreun șanț, în cel mai bun caz, pe nisipul plajei. Sunt o catastrofă.


Am început să compar bolile mintale cu problemele fizice. Ar trebui să mai știi și că sunt bolnavă, dar încerc să mă însănătoșesc.

Câteodată clachez și m-apuc să scriu poezii.

Dar nici măcar nu e genul de boală la care oamenii îți aduc supă la pat și îți iau temperatura. Este genul de boală când întârzii la școală pentru că nu am închis ușa de la frigider sau nu am oprit aragazul. Sau nu pot încuia bine ușa în timp ce pisica vecinului se uită chiorâș la mine. Nu e genul de boală care se duce după un pahar de suc de portocale și un nurofen.

Mai bine zis, e genul de boală unde creierul meu se comportă ca un drogat, nu înțelege, nu vede și nu vrea să audă nimic.
Uite... seara trecută încercam din răsputeri să-mi pornesc mașina în fața blocului când un nene se oprește cu o privire curioasă, îi fac un semn din mană gen Hey, stai liniștit, totul e în regulă și normal, exceptând partea în care nimic nu e normal, îmi pare tare rău și te rog nu-ți mai întoarce gâtul așa pentru că e tare stânjenitor.

După ce s-a retras mi-a pornit și mașina.

Știu că nu sunt uitucă. Știu că am încuiat ușa. Știu că mi-am pus corect mașina în parcare. Știu că nu o să ma trezesc cu casa în flăcări dacă îmi las laptop-ul în pat. Așa că de ce ma simt mereu nesigură dacă nu verific și număr și observ și iar verific și iar controlez?

Mi-aș dori sincer să fiu un copac - ei nu pot avea obsessive compulsive disorder (așa cum i-au zis medicii aceia din America).

Zilele trecute am făcut pe dădaca pentru o rudă (pentru că relaționez se pare mai bine cu copiii decât cu persoane de vârsta mea) și am desenat o poză cu un copac pentru fetiță. Apoi mi-a desenat și ea mie și spre surprinderea mea era ceva abstract foarte frumos.
- Poți să-mi vorbești despre desenul tău? 
M-a privit în ochi spunându-mi că și-a imaginat că are o boala mintală când desena, de-aia arată așa nebunește desenul.
- Dacă ai o boală mintală nu înseamnă neapărat că ești nebun, i-am zis.
- Ba da, înseamnă. Poți să nu-mi mai folosești marker-ul albastru, te rog?

După ce am terminat de desenat m-a întrebat dacă putem să ne plimbăm cu bicicleta și am refuzat. Eram prea absorbită de gândul că fetița avea dreptate și chiar aș putea fi nebună. Am jucat altceva în schimb și chiar după ce a adormit m-am dus în bucătărie să mă asigur că am tras din priză cuptorul.
Îl stinsesem. Știam că o făcusem, la naiba! Dar nu mai contează.

Cred că e timpul să revin la tratament, deoarece chiar dacă se spune ca odată ce înveți să mergi pe bicicletă nu mai uiți.. ei bine, eu am uitat. Sau poate nici nu am învățat încă de la început, fiind prea ocupată încuind și descuind ușa sau desenând copaci.

Simt doar că ar fi trebuit să știu să merg pe bicicleta aia odată....

Şi iată că Blog Power a ajuns la ediţia 40, cu o temă propusă de mine: Bolile sufletului. Ce este mai grav: sa fii blnav psihic sau fizic sau psihic? Este medicina capabilă să vindece durerile sufletești? V-ați simțit vreodată bolnav spiritual și cum ați ieșit la liman?
Alte articole: Bolile sufletului, Dragostea nu se baga la spam, Blocat in ocean, Suflet bolnav de lume