Poem fără cuvinte

I-am spus că mi-e dor de ea și a și a doua zi a apărut pe o pană de pasăre într-un stol de cocori.
Era legată cu fundiță roșie între paginile ziarului meu de dimineață și mă întrebam dacă va rămâne așa frumoasă pentru totdeauna.
I-am spus că o iubesc și mi-a zâmbit timid; ador cum sună numele meu pe buzele ei, limba ei rostind fiecare silabă dulce și apăsat, ca și cum mi-ar savura întreaga semnificație a numelui.
E întruchiparea unei melodii, a unei poezii și e atât de frumoasă că nu mă pot îndura să o sărut, la fel cum nu mă pot îndura să nu o fac.
Pot să te ating? m-a întrebat; și i-am răspuns hotărât că da.
Promiți că n-o să mă crezi o ciudată? și bineînțeles că am promis.

Probabil o să te ating în locuri unde nu te aștepți, iar inima mea a sărit din loc ca un iepure în vizuină.
I-am zâmbit și mi-am pus brațele în jurul taliei sale. A fost ca și cum ai pune într-un plic o scrisoare de dragoste.
M-a atins pe ceafă, în spatele urechilor și pe spate în jos. S-a apropiat de fața mea și și-a lipit genele de vârful nasului meu, mult prea aspru pentru degetele ei finuțe ce se plimbau deasupra lui.
Nu aș fi vrut să plec niciodată, iar momentele când nu eram lângă ea erau cele mai crude bătăi din inima unui tigru.
Era un poem fără cuvinte și un trup fără oase.