Fetele sunt groaznice

Dacă aș fi știut ce urma să se întâmple în acea zi, probabil că m-aș fi despărțit de el prin telefon. Nici măcar nu e problema mea, e problema lui. A întârziat. Mereu întârzie. Nu așa mult, dar nu contează. Întârziase și știa că o să mă supăr. Dar nu eram supărată pentru că știam că tot ceea ce o să-i spun va fi: S-a terminat. Nu vreau să te mai văd vreodată, mă dezguști, mă despart de tine.
Așa că nu m-a deranjat că a întârziat 5 minute sau o oră sau oricât. Nu m-a deranjat pentru că eram sigură că aia va fi ultima dată. (Mi se face rău când mă gândesc, eram așa de aproape!)

Să continuăm... Stăteam pe terasa cafenelei înainte ca soarele să apună. Îmi amintesc perfect. Încă simt cum razele îmi băteau în ceafă. La masa alăturată era o doamnă cu o pălărie imensă și cu un cățel lățos la picioarele ei. Parcă îl și aud lătrând. De fapt, de oricâte ori aud un câine lătrând, îl aud pe acel câine și iar îmi amintesc de cumplita după-amiază.


Iată ce s-a întâmplat: Am luat ultima gură de cafea și am așezat-o la loc pe masă. Chelnărița se îndreaptă spre mine când deodată se împiedică și varsă o limonadă pe geanta doamnei. Respectiva se ridică furioasă și începe să țipe, la fel și javra de lângă. Privesc scârbită scena când îl zăresc pe Marius venind către cafenea peste stradă. Poartă șapca aia idioată din facultate la care nu renunță niciodată când e soare afară și jur că e cea mai urâtă chestie pe care am văzut-o vreodată. Îl văd cum încearcă să-și facă loc printre oameni, lucru care îl face să se aleagă cu câteva înjurături. Apoi mă observă, îmi face cu mâna și îmi trântește un zâmbet tâmp și pentru o secundă nu pot reacționa. Încerc doar să mă gândesc cât de mult îl displac. Aveam în minte cuvântul urăsc dar poate e prea dur. Se uită ciudat la mine și cred că e momentul să fac ceva, așa că am o tentativă de a-l saluta cu mâna în timp ce trecea strada, când deodată baaang!!

Următoarea clipă nu mi-o amintesc prea bine. Știu doar cât de aglomerată devenise strada și toate figurile care rămăseseră încremenite în jurul lui. Sau poate doar mi-am imaginat. În orice caz, câinele a început să țipe înfiorător, probabil pentru că l-am călcat pe labă când m-am ridicat de la masă. Imediat am ajuns lângă Marius care stătea întins pe asfalt. Nu știu în ce fel l-a lovit mașina doar că o era proiectat pe jos și probabil călcase peste el de-a binelea. Iar eu stăteam în genunchi uitându-mă la el. Parcă momentul ăla a durat o eternitate: eu pe asfalt, el pe asfalt și mulțimea adunată în jurul nostru. Cineva probabil că a sunat după o ambulanță și altcineva s-a dus după un doctor, dar nu am fost eu. Eu doar mă holbam la el. Credeam că a murit. Fața lui era gri, la fel de gri ca șapca aia idioată, doar că șapca nu mai era gri, ci roșie de la sânge. Am încercat sa-mi dau seama de unde sângera dar nu am reușit. Nu țin minte să îl fi atins sau la ce mă gândeam.

Dacă s-ar fi întâmplat azi probabil că aș fi plecat, aș fi pretins că nu îl cunosc și mi-aș fi continuat viața. În schimb eu le spuneam oamenilor că sunt prietena lui și că ar fi trebuit să se întâlnească cu mine. Nu eram speriată sau ceva de genul asta. Eram doar în spațiu, pur și simplu  nu înțelegeam ce se întâmplă.
Șoferul era în spatele meu și țipa cum că nu ar fi fost vina lui, că Marius a sărit în fața mașinii, dar nu puteam să fiu atentă. Era zgomot, omul țipa, lumea șușotea, câinele lătra și sirenele se apropiau. Apoi apare o femeie care se apropie de noi spunând că e paramedic și are zi liberă. Cred că era tare nervoasă că până și în timpul liber trebuie să se joace de-a viața și de-a moartea. Eu sigur m-aș fi enervat și le-aș fi spus că nu mă plătește nimeni în concediu.

Despre restul e inutil să mai discut. De fapt totul e absurd dar ciudat e că numai la asta ma pot gândi; și cum că lucrurile ar fi putut sta altfel.
Am ajuns la spital cu Marius. Întâi l-au examinat, au zis că rănile sunt superficiale, apoi l-au operat sau ceva de genul, dar nu mai știu sigur ordinea. Știam că va trebui să o sun pe mama lui. A fost oribil. Plângea la telefon iar eu nu puteam spune nimic. În scurt timp ajunge la spital, mă îmbrățișează și începe să țipe la asistente că nu o anunță despre starea fiului ei. Și Paul era acolo, idiotul cu care se întâlnește. Nu era de niciun ajutor, stătea și citea o revistă în loc să o calmeze. Așa că am rămas blocată acolo cu mama lui agățată de mine, strângându-mă atât de tare de credeam că explodez. Mă bucur ca ești aici, nu știu ce m-aș fi făcut fără tine. Ești o fată așa de bună, înseamnă enorm că ești aici pentru el. Iar eu mă gândesc la ceea ce voiam să-i spun și îmi trag palme că nu i-am trimis un e-mail.

La ceva timp după asta stăteam lângă patul lui Marius, cu părinții lui. Nu prea voiam să intru în salon dar mama lui m-a forțat. Stătea acolo întins cu toate tuburile alea intrând și ieșind din el iar când m-a văzut ochii i s-au luminat. Nici măcar nu i-am putut zâmbi, atât de furioasă eram.
Marius a fost foarte norocos, putea sa fie mort acum. Nu are leziuni cerebrale, ceea ce e bine, însă tot are răni destul de grave. Nu știm încă dacă va mai putea merge vreodată, picioarele lui sunt într-o situație destul de rea...
Doctorul spunea asta iar eu nu simțeam nimic. Adică... îmi părea rău pentru el dar eu deja mă consideram single. Dar dintr-odată aud țipetele mamei lui, suspinele lui și vorbele lui Paul: O să trecem noi și peste asta, fiule! Nu ziceam nimic, aproape chiar că ma pufnea râsul la dramatismul scenei și la fața doctorului. Abia mă abțineam privindu-i fața senină și liniștită ca și cum ar mai fi asistat la faze de genul de mii de ori. Părea un câine de jucărie care dădea din cap și așezat pe bordul taxiurilor. Era una din situațiile alea când totul e atât de serios încât devine ridicol, dar ultimul lucru la care s-ar fi așteptat cineva ar fi fost să râd. În schimb îmi curgeau lacrimi, fără să realizez. Marius m-a luat de mână și mi-a zis că o să trecem peste asta împreună dar eu încă mă gândeam cum mai pot să mă despart de el.

Toate astea îmi par la ani distanță acum. Totul e schimbat. Mama lui chiar a renovat casa pentru a o face mai accesibilă pentru scaunul cu rotile. Marius acum stă acasă și face fizioterapie în fiecare săptămână dar încă e paralizat. Eu încă aștept momentul potrivit să-i spun că s-a terminat. Dacă ar fi murit în operație nu ar fi fost vina mea, nu? Așa că aștept să se recupereze ca să poată să îndure vestea. Știu că o să se întâmple în curând. Aud mereu tot felul de povești cu oameni care varsă ceai fierbinte pe ei și își simt din nou picioarele. Zicea să ne căsătorim în primăvară, da nu e nimic planificat. Tot îi zic că sunt prea ocupată să mă decid. Pare atât de fericit gândindu-se la asta încât nu am putut să refuz din start. Nu am spus nimănui pentru că nu contează. Aproape că am făcut pasul acum câteva zile, dar când am văzut aura neagră în care se înconjurase, am renunțat. Dacă s-ar fi sinucis? Nu ar face asta, e puternic, o să reziste. Port inelul doar pentru că s-ar întreba de ce nu o fac. Dar nu!! cu siguranță nu o să fiu soția lui!