Nu vorbi cu mine

Îmi pare rău, i-am spus.

Și mie! mi-a răspuns, cu expresia lui plină de durere. A urmat o lungă pauză.

Până acum două zile, nici nu puteam sta în aceeași cameră fără să sărim unul la gâtul altuia. am recunoscut evitându-i privirea.

Da, dar uită-te la noi acum. spunea cu o licărire în ochi.

Și totuși acum 2 luni eram cei mai buni prieteni, de data asta m-am uitat direct în ochii lui, insistent.

Nu a știut ce să spună, așa că am rămas amândoi în tăcere prefăcându-ne că ascultăm muzica de la petrecerea de absolvire.

Știi, a vorbit deodată, nu există nimic în viața noastră din acest moment ce aș fi putut să prezic în anii noștri petrecuți acolo. Spunând asta arăta vag către facultate.

Știam prea bine ce voia să spună...

Toți creștem, a continuat, ne schimbăm și în majoritatea timpului, asta e un lucru bun. S-a uitat pentru prima dată în ochii mei, dar privirea îi era inertă.

Ascultă, orice crezi că ar trebui să se întâmple acum, spune odată!

Nu cred că ar trebui să se întâmple ceva acum. Nu am venit să-ți cer din nou prietenia. Am venit pentru același motiv pentru care ai venit și tu. Să-ți spun că îmi pare rău pentru tot ce s-a întâmplat în trecut. Și bineînțeles, pentru a te felicita pentru postul primit.

Am ridicat dintr-o sprânceană...

Știu că nu mă crezi, dar e cum ți-am spus: toți ne maturizăm.

Mulțumesc atunci.

A înaintat un pic și a spus: De fapt mai este un motiv pentru care am venit: am vrut să dovedesc ceva.

Ce anume?

Că încă pot să vorbesc cu tine și cel mai important, că poți să mă asculți.

Și-a întins brațul spre mine și m-a luat de mână. A fost o împăcare destul de emoționantă, deși am suspiciunea că nu ar fi făcut-o dacă ar mai fi fost altcineva în preajmă, dar a fost uimitor, în orice caz. Atingerea noastră a durat doar câteva secunde, însă amintirea ei mi-a rămas o veșnicie.

Mă gândeam că după conversația din acea zi o să se îmbunătățească relația noastră, însă de fapt am devenit doi străini. Când treceam unul pe lângă altul la firmă (s-a nimerit să lucrăm în același loc) nu ne salutam, nici măcar nu ne priveam. La un momentdat tensiunea dintre noi devenise atât de apăsătoare încât am început să îl evit și am făcut tot posibilul să mă gândesc că nu există.

A fost ușor să îl uit.

Am avut un mare șoc, însă, când de ziua mea următorul an, am găsit pe birou un unicorn de pluș cu un bilețel de la mulți ani. Nu avea niciun nume atașat, dar scrisul îmi părea familiar.

Aveam o idee destul de puternică cine mi-l dăruise, însă nu înțelegeam de ce.

De ziua lui i-am dăruit și eu ceva. Așa mi s-a părut corect (și nu, nu au fost gândaci). Bineînțeles că totul a fost în anonimat.

Când au avut loc voturile pentru postul de manager general, l-am votat pe el. Nu pot să găsesc motivul pentru care am făcut asta, știu doar că am mințit spunând colegilor că am votat pe altcineva.

Acum câteva luni când am câștigat premiul cel mare la un concurs de fotografie mi s-a spus că el stătea în al treilea rând, privindu-mă pierdut și aplaudând la orice ocazie. Le-am spus că nu am idee despre cine este vorba.

Încă nu ne vorbim, dar prietenia noastră tăcută continuă încă - asta dacă putem să o numim "prietenie".

Crăciunul trecut i-am trimis o felicitare pe care am scris:

În trecut eram suficient de înțepată să-ți trimit gloanțe către inimă. Acum nu mai am nici măcar curajul să-mi pun numele pe această scrisoare. Crăciun fericit!

Răspunsul: Dar nu te știu? Dar nu mă știi? Crăciun fericit!

 Sursa foto