Mă pierd

E dimineață și lenevesc în pat. Ascult soarele plouând în fereastra mea, păsările cântând și sunetul viselor mele părăsindu-mă. Pătura mea miroase a tine, a ceva ce merită să-mi apară în vise. În câteva minute mă ridic, pregătesc cafeaua, dansez în șosete pe gresia din bucătărie, îmbrățișez sentimentul ăsta ce-mi înflorește în vene și încerc să nu-l scap.

E după-amiază și stau la birou. Mă holbez la o coală albă, la un post-it de la tine lipit de dulap și semnat Love, la o ceașcă goală de cafea și la ceasul de pe perete care se mișcă prea repede.
Îmi imaginez că ești aici, că mă săruți pe ceafă, că mă întorci cu scaunul către tine, că îmi arunci toate responsabilitățile pe fereastră.
Ar trebui să mă duc la treabă, să termin proiectul acela, să fac rezervarea și să încetez a mă gândi la tine.
În schimb, îți desenez numele pe spatele unui caiet, mă uit la pozele tale, îmi mușc limba și roșesc.



E seară și stau sprijinită de tocul ușii. Îmi țin geanta pe umăr, țigara pe jumătate arsă, telefonul în mână, nervii, visurile, speranțele.
Parchezi în fața casei mele și ții ușa deschisă în timp ce copilul vecinului trece cu bicicleta prin fața ta. Inima îmi sare în gât, mâinile în ale tale, teama în fericire.
Nu plănuisem să te mai văd vreodată, să simt nerăbdarea de a te vedea când cobor scările, să te am aici în brațe, să te simt, să-mi pierd independența, să-mi uit planurile, să te iubesc.

Ești tot ce nu am vrut, ce nu mi-a trebuit, ce nu am plănuit, ce nu am cerut, ce nu am meritat. Dar ești TOT!