Badea Bianca. Un produs Blogger.

vineri, 17 mai 2013

Casa bunicilor


Casa asta nu mă mai primește. Are drugul tras și porțile larg deschise, dar sufletul și-l ține încuiat. Demult, vântul bătea a ploaie, astăzi bate a lacrimi - lacrimile unor vieți ce s-au scurs printre găurile gardului. Atunci era liniște iar florile primăverii prevesteau recoltă și voie bună. Acum florile prevestesc morminte - morminte săpate în mijlocul curții, în fața verandei înconjurată de geamuri murdare.

Imaginea unui copil cu părul blond, tuns bob, cu ochelari de Harry Potter și bube la gură trece tristă printre perdele îngălbenite de timp. Copilul se uită lung la mine și-mi spune să plec. La fel și cocoșul din fundul grădinii care odată avea graiul mai blând și aducea pe aripi dimineața. Astăzi țipătul lui îmi zgârie inima. Cântă cu ură și se aliază cu pisicile ce fug în mijlocul prafului ridicat de vârtej. Totul pare un ritual făcut parcă să mă alunge dintr-un loc ce acum mi-e interzis.



Parcă și vântul mă împinge brutal și mă aruncă în stradă, dar mă izbesc de porțile proaspăt vopsite albastru. Pereții casei zâmbesc malefic crezând că m-au învins, dar mă agăț cu unghiile de zăbrelele porții si înfrunt privirea rece a imaginii mele din trecut. Ascunsă în spatele geamurilor, sunt acolo, uitată de vreme și încuiată în casa unde fantasmele unor oameni cu suflet bătrân încearcă să iasă afară.

Descui ușa cu vechea cheie de fier  și cad în genunchi pe pragul ce a fost călcat de prea multe ori de picioare obosite și tremurânde. Mi-era dor de mirosul casei. Îl îmbrățișez și-l las să-mi intre prin toți porii, îl țin captiv și-l înghesui într-un cotlon din mine. Datorită lui locul acesta nu va mai îndrăzni să mă uite vreodată, căci data viitoare când voi face primul pas în această curte și în această casă, voi avea grijă să eliberez puțin din aerul acela învechit. Spiritele camerelor mă vor recunoaște și vor ști că eu sunt fetița blondă, cu părul până la umeri  și ochelari rotunzi care dădea odată viață acelui loc.

12 comentarii:

  1. Trecere in noi si peste noi.Despartiri, cresteri, regrete...:(
    M-ai purtat langa tine in acea casa si ti-am simtit fiecare vibratie si fiecare respiratie. Ai scris minunat Nimph!

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Scris minunat poate dar pentru mine ravasitor. Si eu ma uit la text si imi simt din nou tristetea care m-a impins sa povestesc asta. Mi-as fi dorit ca lucrurile sa fie altfel, poate cu putin mai multa fericire ar fi fost suficient si nu, nu pentru mine, ci pentru ea, pentru acea casa.

      Ștergere
    2. Stiu, am primit mesajul tristetii tale...:(
      Te imbratisez!

      Ștergere
  2. Ganduri frumoase, de intoarcere pe ulitele copilariei. Casa bunicilor mei nu mai exista si nu am puterea sa mai merg pe ulita aceea, plina de praf dar cu parfum unic, cu lilieci infloriti, acolo unde rasuna lin, clopotul bisericii vechi. Ea exista insa vie in amintirea mea si am s-o pastrez pana la sfarsit.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Multi dintre noi suntem conectati prin amintiri puternice cu aceste locuri - locuri unde probabil ne-am petrecut copilaria, unde am fost sincer fericiti. Cum sa le uitam? N-as mai fi eu daca nu as avea acel loc ca parte din ceea ce sunt.

      Ștergere
  3. Si mie imi place casa bunicilor mei.Nu stiu cumde dar acolo dorm cel mai bine.La bunica totul pare mai vesel, mai linistit si cu siguranta e cel mai frumos loc unde pot merge.:)

    RăspundețiȘtergere
  4. Răspunsuri
    1. Si eu plangeam cand am scris cuvintele astea, scopul era sa ma descarc..

      Ștergere
  5. Nu prea ai de ce sa pui ca nu te-ai simtit binevenita, si eu am fost de curand in satul raposatilor mei bunici si am retrait cu ochii mintii toate amintirile si locurile copilariei. Dar mai bine intra aici sa vezi ce am facut, pt ca am fost si harnicuta...:)
    http://vasilachedaniela.blogspot.ro/2013/05/evadare-in-natura.html#

    RăspundețiȘtergere
  6. mereu cand ma duc la bunici am curtea "spalata" iarba mult fructi infloriti si portile deschise cu 2-3 ore inainte ...iar cand plec stau la poarta am2 si imi fac cu mana pana fac stanga pe soseaua principala....si uneori ma gandesc...oare cum o sa fie fara ei .cine o sa imi mai deschida poarta....oare o sa mai vin pe aici ...oare cum o sa fie acel sentiment...si tot asa ...nicaieri nu e ca acolo unde am copilarit !

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. exact asa se intampla si la mine. se pare ca amandoi avem o relatie speciala cu bunicii nostri :)

      Ștergere

Va ascult!