Zâmbete

Îmi zicea odată o doamnă pe care din păcate o cunosc doar aici, în lumea blogosferică: Cred în inocență pentru că mă face să zâmbesc. Și sper să o văd curând, pe zâmbetul copilului meu.

Dorința i-a fost împlinită într-un fel care mă încântă pe zi ce trece. Mă uimește cum, indiferent cât de supărată ar fi, zâmbetul Ioanei îi înseninează fața și nu se poate abține să nu îi zâmbească înapoi.
Și asta m-a pus pe gânduri. De ce ne este așa de greu să zâmbim? Zâmbetul este un reflex automat, e implantat în noi încă de când ne-am născut.

Răspunsul e simplu. Zâmbim pentru că alegem să nu o facem.
Sună oribil, nu ? Da, chiar este oribil. Atât de mulți dintre noi suntem strânși în lucrurile negative ale vieții încât am devenit obișnuiți cu ele. Vedem oameni care zâmbesc, sunt fericiți și asta ne înfurie și mai tare, pentru că noi nu putem fi ca ei. E un lucru incredibil de murdar și de egoist să fii gelos pe cineva doar pentru că e fericit.


Zâmbetele ne eliberează de frustrări, dureri, furie sau pierderi. Ne fac să ne amintim lucrurile bune și momentele bune. Nu faci aproape niciun efort când zâmbești, în schimb depui foarte mult atunci când te încrunți. Mi-aș dori ca toți oamenii să fie meniți să fie fericiți, nu triști, să zâmbească, nu să se încrunte. Suntem făcuți să simțim bucurie, nu ură, să ne adaptăm și să trecem peste, nu să renunțăm și să ne dorim ca lucrurile să stea altfel. Lucrurile vor sta diferit doar dacă NOI le vom face diferite.

Văd oameni, de la copii până la vârstnici care se țin de mână, se întorc și își zâmbesc. Expresiile lor, simpla bucurie că sunt unul în compania celuilalt este atât de evidentă și creează o atmosferă de o pace nemărginită ce vine atât din exterior cât și din interior. Așa ar trebui să fie viața.

Îmi povestea doamna cu pricina cum ciripitul păsărilor dimineața o înveselește și cum cuibul de rândunele din spatele garajului e întotdeauna plin. Mama rândunică zboară cât e ziua de lungă pentru a-și hrăni copilașii și ea stă mereu pe verandă ascultându-i cum țipă după mama să se întoarcă acasă, e împăciuitor, e real. Nu își închide garajul, nu până când păsările nu se mută toamna. Întotdeauna râde când îmi povestește asta. Cum poate să n-o facă? Are un copil în casă și copii în garaj. Vieți noi care cresc, învață, iubesc și trăiesc. E o bucurie de nedescris să vezi cum dragostea e acolo constant.

Ioana râde și se amuză din orice. Pentru ea totul e nou iar mami și tati sunt universul ei. Se joacă cu ea, o învață, o hrănesc, o fac să zâmbească și ea îi face pe să zâmbească la rândul ei.

Am realizat că cu cât învățăm mai multe despre noi și despre întreaga lume, cu atât uităm bucuria de a trăi pur și simplu, de a zâmbi pentru că putem. Cred că suntem atât de acaparați de viețile pe care încercăm constant să ni le îmbunătățim, încât fericirea a devenit ceva mult prea greu de atins. Și eu am o grămadă de lucruri care mă fac să mă încrunt dar încerc sa evit pe cât posibil lucrul ăsta pentru că ador să zâmbesc.

Ar trebui să ne provocăm pe noi înșine, să găsim ceva pentru care să zâmbim în fiecare zi. Cel puțin un lucru, orice ar fi el. Să zâmbim la propria noastră reflexie în oglindă, să zâmbim câinelui sau pisicii, să zâmbim copiilor sau copiilor de rândunele.
Să zâmbim pentru că putem, nu să ne încruntăm pentru că vrem.

Just take a moment everyday and smile!
Articol scris pentru Blog Power ediția 45, referitor la tema Zâmbește, ți se potrivește! propusă de Liviu
Alte articole: Sa zambim, Sa zambesti e esential, Zambiti, va rog, Un zambet nu moare niciodata, Zambet cusut pe suflet