Fură timpului o clipă

Ce e fotografia? Nu am de gând să dau o definiție din dex, ci am să spun exact ce reprezintă pentru mine această artă. Pentru că da, eu o consider o artă a sufletului, aceea de a îngheța momente în timp, pe măsură ce timpul însuși trece și clipele dispar. De-asta îmi place să zic că fotografia este o artă eternă, care ne ajută să nu uităm trecutul, să vedem prezentul și să prezicem viitorul. Conectează toate aceste timpuri și ne permite să menținem în viață momentele prețioase.

Mă întreb mereu de ce avem o reacție atât de puternică la imaginile și fotografiile pe care le vedem în viața de zi cu zi. De ce ne comportăm ca și când ele ar fi însuflețite, având puterea să ne influențeze, să ceară lucruri de la noi, să ne urmărească, să ne seducă, să ne fascineze sau să ne bântuie?
Personal, percep fotografiile nu ca și niște obiecte inerte care au un înțeles, ci ca și ființe cu dorințe, nevoi, sentimente proprii.


Majoritatea fotografiilor din zilele noastre sunt în format digital, însă eu sunt în favoarea celor developate (ca și în cazul cărților virtuale vs. cele tipărite), de aceea cele mai reușite imagini create de mine ajung să-mi umple pereții sau albumele din rafturi. Pentru că am copilărit în mare parte într-o lume cu mult înainte ca tehnologia digitală să apară în casa mea, pot spune ca simt un atașament nostalgic față de fotografiile fizice. Deși nici măcar nu mai posed un aparat cu film și folosesc aparate digitale de câțiva ani buni, încă aleg să cheltui câțiva bănuți în plus pentru a-mi transforma fotografiile în ceva tactil.

Poate că o fotografie este un artefact al memoriei, al istoriei, al amintirilor. Ceea ce pentru mine reprezintă mai mult decât o suprafață lucioasă cu ilustrații. Dacă aș păstra fotografiile doar în calculator, simt ca aș arunca acel container de memorii, acel vehicul al istoriei și acel purtător al amintirilor.
Se poate argumenta faptul că artefactele istorice posedă importanță doar prin simplul fapt că noi le atribuim valoare. Să luăm exemplul unei fotografii vechi din copilărie, un mesager cu o mare valoare sentimentală. Această calitate nu există în cartonul propriu zis, ci în relația dintre posesor și fotografia posedată. Ea are valoare pentru ca eu o valorez.

În același timp, încerc să mă abțin în a posta creațiile proprii pe internet, căci nu doar o dată mi s-a întâmplat să-mi găsesc fotografiile pe la cine știe cine sau cine știe pe unde. Nu mă enervez în situații ca astea și nici nu mă supăr, dar încerc să le explic celor în cauză că indiferent dacă au 10 like-uri la o fotografie, sau 100, ar trebui să se bucure că sunt ale lor. Fiecare like luat pe propria muncă valorează mai mult decât un milion de like-uri pe muncă furată (iar asta nu e valabil doar în cazul fotografiilor).

Mă gândesc că unii ajung să ia fără drept lucrările altora din pură dezamăgire personală. Toți cei care facem muncă ce ține de creativitate o facem pentru că avem un gust pentru frumos. Dar aici apare o problemă. În primii ani experimentăm, dar imaginile nu ies chiar asa cum am dori. Au potențial, dar nu suficient. Mulți fotografi începători nu reușesc să iasă din această fază (eu încă sunt afundată în ea). Dar nu renunț. Cunosc oameni care au stat zeci de ani în această fază. Iar eu știu că fotografiile mele nu au acel ceva special necesar succesului (în caz că doriți să-mi dați dreptate sau nu, aici puteți găsi galeria mea de pe deviantart). Singurul lucru pe care pot să-l fac este să lucrez din ce în ce mai mult iar rezultatele să fie la fel de mari ca ambițiile. Va dura ceva timp, e normal să dureze. Dar voi lupta pentru această pasiune și pentru toate lucrurile care îmi plac.

Am citit un articol cum că orice este realizat cu un aparat mai complicat decât o mașină de scris, nu se poate numi artă. Este prea departe de experiența tactilă, de energia ce trece prin degetele artistului într-un mediu real, precum pictura. Zicea autorul respectivului articol (din păcate nu mai găsesc linkul) că nu se poate înfrânge simplitatea naturii printr-un motor sau chip, iar singurul lucru adevărat din fotografii este artificialitatea lor. În primul rând, apariția originară a fotografiei s-a realizat în întuneric și un lucru e clar: pe întuneric nu se poate face artă. Elementul principal în a creea ceva este lumina solară. Deasemenea, cu toate tehnologiile de manipulare și editare a imaginilor fotografia a devenit doar un televizor încet și plictisitor pe hârtie. Iar televizorul cu siguranță nu e artă.

Părerea omului, pot să mă iau la trântă cu el? Nu. Am rămas surprinsă totuși de cuvintele lui și m-au rănit într-un fel în care nu-l pot explica, căci pentru mine fotografia nu e doar un hobby, ci un prieten în fața căruia pot să mă dezvălui în toată profunzimea interiorului meu.

Articol pentru Blog Power 59, avand tema Fotografia. Alte articole: Visul meu, Stop-Cadru!, Clipe inramate, Suflete in imagini, Fotografiile-oglinda realitatii